George Bariţ - Părţi alese din istoria Transilvaniei (1)

.

Bătălia de la Jibou din 11 noiembrie 1705

George Bariţ

.
.
Rákóczi şi Bercsényi se învoiră, ca acesta să rămână în Ungaria spre apărarea oraşelor montanistice, iar Rákóczi să intre în Transilvania, unde unindu-se cu curuţii de aici în munţii de cătră Oradea să închidă calea nemţilor, iar comitele Al Károlyi cu zece mii de călăreţi să meargă pe urma nemţilor, pentru ca strâmtoarându-i să-i păcălească. Károlyi se şi sculă cu călărimea şi mai apoi se apucă să spargă şi să distrugă oraşe, sate şi să nimicească cerealele locuitorilor, pentru ca nemţii să nu afle nimic de mâncare. Ajungând Károlyi şi la Dobroţin, a scos pe locuitori cu forţa din oraş, precum acestora nu li se întâmplase niciodată, nici când veniau turcii, tătarii, nemţii. Într-aceea Erbeville ajunse cu armata sa la Dobroţin, unde aflând victualii [=alimente] de ajuns şi vinuri multe, se ospătară bine şi prădară pe plac. Forgách apucase a veni mai înainte în Transilvania; Rákóczi încă ajunsese la Agârbiciul Unguresc, de unde conchiamă [=convocă] dieta de la Alba Iulia, pentru ca să fie instalat ca principe. Iezuiţii din Cluj ştiind să joace pe două mâni, conduşi de iezuitul Kapi întâmpinară acolo pe Rákóczi cu poartă triumfală şi cu alte multe complimente linguşitoare şi mincinoase. Tot pe atunci Rákóczi bătu şi monete de argint cu emblema lui Ercule, cum culege capetele hidrei. Sub Ercule se înţelegeau ungurii cu Rákóczi, iar sub hidra cu capete multe se închipuiau împăratul şi nemţii.

Să venim iarăşi la afacerile Transilvaniei, unde se concentra din nou furia guerei [=războiului] civile.

După ce cronicarul permite un caz de asasinat al bătrânei comtese Cl[ara] Mikes, sugrumată de două cameriere ale sale, cărora apoi li se tăiară capetele în Braşov; arată mai departe, că pe atunci şi el se afla în oastea curuţilor, care auzind de venirea lui Rákóczi, îi ieşi înainte de la Cluj la Agârbiciu. Îndată ce fruntaşii curuţilor deteră faţă cu Rákóczi, începură a solicita de la el nu numai funcţiuni, ci şi averile acelor boieri compatrioţi ai lor, cari apucaseră a rămâne şi a petrece strâmtoraţi prin cetăţile şi fortăreţele transilvane, câte se mai aflau pe atunci în mâinile şi sub comanda generalului Rabutin. "Rákóczi însă chemându-i dinaintea cortului său, unde mă aflam şi eu, acolo în public le zise lor: «Dumneavoastră să vă lăsaţi de asemenea solicitaţiuni [=solicitări], acuma nu este timp de acelea; pentru că eu nici atâta nu ştiu, dacă acest mantou de pe mine este al meu, sau al altuia. Dacă vom fi în stare a reporta victoria asupra neamţului, atunci va avea fiecare promoţiune în proporţiunea meritului său.»" La locul acesta Cserei crede, că dacă Rákóczi după intrarea sa în Transilvania şi-ar fi concentrat intr-un loc şi anume la Turda pe braţul lui Traian toată oastea, câtă mai era sub comanda sa, el ar mai fi avut vreo treizeci şi cinci de mii călărime şi zece mii pedestrime, cu care ar fi putut bate pe nemţi, cari venind prin ţinuturi depredate [=prădate] şi pe drumuri desfundate prin ploile de toamnă, osteniseră foarte tare. Acest consiliu îl da lui domnii din Ardeal. Din contră Simion Forgách, carele însă pe atunci începuse a conspira cu nemţii, din care cauză mai târziu şi fu aruncat în prinsoare de Rákóczi, îi da consiliu, ca să-şi împartă oastea în mai multe ţinuturi, ceea ce s-a şi făcut, încât nemijlocit sub comanda lui Rákóczi rămaseră numai patru regimente de călărime şi nouă de pedestrime de câte una mie unul, cum şi cinci sute de pedeştri francezi. Tot din consiliul lui Forgách pe boierii fruntaşi din Transilvania încă-i depărtă de lângă sine, mânându-i în diferite părţi ale ţării, ca să adune şi să trimită victualii pe sama armatei. Aşa-şi bătea joc Rákóczi de boerii din Transilvania. Între acestea la Cluj şi la Alba Iuliu se făceau pregătiri mari pentru primirea lui Rákóczi, pentru dieta conchiamată [=convocată] la Alba Iulia era să-l proclame de principe în ziua de S[fântu] Martin, adecă tocmai în acea zi in care Rákóczi fu bătut la satul Jibău (Zsibó) atât de cumplit, încât abia scăpă cu fuga pe la Gherla şi Beclean înainte, lăsându-şi castrele întregi în prada menţilor, cari comandaţi nu atât de Erbeville, care era un general bătrân şi morbos [=bolnav], cât mai vârtos de generalii Schlick şi Klöckesberg, se bătură cu mare curaj, iar un general Virmond, tot franc de naţiune, sărind de pe cal şi aruncându-se drept în şeanţul castrelor ungureşti, la un moment provocă asaltul grăniţerilor şi al celeilalte pedestrimi; haiducii ungureşti şi toate regimentele călăreţe de curuţi o luară la fugă care încătrău, iar sârbii îi persecutară [=urmăriră] până la un loc." Ce vi se pare, cui i s-a imputat pierderea acelei bătălii din partea ungurilor curuţi ? Spionilor, iar mai vârtos unui ţăran român bătrân, astut [=prost] şi patitu [=netot], carele îndemna pe nemţi, ca să apuce cătră Jibău, pe unde vor putea intra mai uşor în Transilvania. Curuţii apucând pe acel român l-au spânzurat.(1) Într-aceea tot Cserei spune curat, că anume generalul Klöckesberg locuise mulţi ani in Transilvania, că cunoştea familiile şi locurile în această ţară mai bine decât patrioţii născuţi aici.

După acea bătălie mare nemţii înaintară la Cluj, unde generalii nemţeşti îşi răzbunară de spurcata perfidie a iezuiţilor, arzându-le toate aparatele făcute pentru primirea lui Rákóczi, iar în mănăstirea lor puseră ostaşi de naţionalitate dană [=daneză] şi de confesiune luterană, pentru ca cu atât mai mult să-i mortifice. Curând după aceea căzură în mâinile nemţilor şi celelalte fortăreţe, numai Deva se ţinu trei luni, după aceea căzu şi aceea. Nemţii îşi răzbunară şi pe popor prin execuţiuni înfricoşate.

În ziua bătăliei de la Jibău, Rabutin care ieşise din Sibiu, bătu şi fugări pe una trupă de curuţi la Porumbac, în districtul Făgăraşului, iar pe alta comandată de Pavel Orosz la Feleacu deasupra Clujului. În aceleaşi zile Vallenstein, comandantele din Braşov sparse oastea secuiască a lui Petru Kálnoki. După acele evenimente bellice [=războinice] atâta frică cuprinse pe aristocraţii ardeleni din partida lui Rákóczi, încât mai toţi au fugit care în Moldova şi în Muntenia, care în Turcia şi în Ungaria, iar nemţii confiscară toate averile lor şi se ospătară din cămările şi celariale [=hambarele] rămase pline. Din contră aristocraţii câţi se strâmtoraseră prin cetăţi şi fortăreţe, ieşind pe la locuinţele lor, le aflară cu totul depredate şi sfărmate de furia curuţilor, cari "nici că erau buni de altceva, decât ca să spargă cuptoare, să mâne vite, să prade, să împile [=împileze]: de aceea Dumnezeu nu le ajută şi precum vedem de aici înainte încă nu le va ajuta." În ziua de bătălie cronicarul nostru era la Dej, de unde apoi venind la familie, trecu iarăşi de partea lobonţilor, iar gubernul îl făcu inspector, sau cum se zice în zilele noastre, intendante de oaste în Ciuc, lângă colonelul Graven. Despre acest ostaş spune Cserei, că fiind el foarte mânios pe franciscanii din Ciuc, cari ţinuseră cu insurgenţii, îi insultă pe rebeli, le puse nemţi în mănăstire şi culese de la ei toate lucrurile ascunse de curuţi, iar când acei călugări rebeli avură curajul de a zice, că nu este iertat unui mirean a scoate nimic din mănăstire, Graven le plezni în faţă, că ei sunt urzitorii asasinatului nemţilor din Ciuc, că de ar depinde numai de el, pe toţi călugării i-ar tăia în bucăţi, că ar scoate icoanele, iar bisericii lor i-ar da foc; iar după ce acei călugări franciscani dechiarară [=declarară] că ei nu vormai servi s[fânta] liturghie, Graven se jură că de nu vor face iarăşi liturghie îndată-i va împuşca pe toţi. Să fiţi văzut apoi cum baraţii citeau liturghia pe la toate altarele.

După care se comandară prin toată ţara comisari ungureşti şi nemţeşti, cari jurară din nou pe locuitori sub mare blăsteme în credinţa cătră împratul; totuşi mulţi au călcat şi acel jurământ. Urmă şi dezarmarea poporului cu toată rigoarea şi sub jurământ, iar unii au fost şi spânzuraţi din cauza ascunderii armelor. Acestea fuseseră frumoasele fructe ale rebeliunii asupra împăratului. "Pe când ţara se afla în fericire mare şi în credinţă şi neamţul avea respect de staturile ţării, atunci le venea greu a da contribuţiune; n-au ştiut să rămână în pace, năzuiau spre libertate, am ajuns însă la calamitate şi iobagie mult mai mare, nu avem nimic, suntem despoliaţi, unii de nemţi, alţii de curuţi şi totuşi trebuie să plătim contribuţiune. Înaintea neamţului aveam omenia câinească. Jugul de lemn ne fu greu, am voit să-l sfărmăm de pe gâtul nostru, aruncară însă pe noi jug de fier cu atât mai greu. Aşa pate naţiunea care-şi caută ne-ncetat domni noi. Învaţă Transilvania, învaţă, nu te mai însoţi cu Ungaria, pentru că păsatul ungurean de multe ori îţi arse gura, şi tot n-ai fost în stare să înveţi."(2)


NOTE ÎN TEXTUL ORIGINAL:

1: Kivált egy vén oláh kémje vala, ravasz tanult paraszt ember; ez jovallá hogy Sibó felé fogjanak, ott jobban be jöhetnek Erdélyben. Azt az oláhot a kuruczok azután megkapták s felakaszták. Cserei, pag.354.

2: În original: ”Úgy jár az a nemzet, ki mindenkor ujabb urat keres magának. Tanulj Erdély, tanulj, ne czimborály többször Magyarországgal, mert sokszor égette meg a magyarországi kása a szájadat, mégis nem tudtál megtanulni." Cserei, Pag. 358.

Adaos: "A török fajármot osztrák vasjáromra cseréltük."

Sursă:
George Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani din urmă. 2 vol. Ediţia a II-a. Braşov: Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, 1994. Volumul I, p.297-300.

Oglindă a textului postat pe „Bilet de voie” la adresa:
http://bilet.go.ro/baritjb1.htm