vineri, 12 iunie 2009

Györfi-Deák György - Revistele şcolare din Jibou

.

Biblioteca Orăşenească Jibou dispune de o bogată colecţie de publicaţii realizate de-a lungul timpului de către elevii din oraş, îndrumaţi de cadre didactice entuziaste, convinse că educarea limbii şi simţului estetic nu se opreşte la poarta şcolii. Ori de câte ori am prins zvonul vreunei noi apariţii, am insistat să ne procurăm un exemplar, pentru a fi păstrat pentru generaţiile viitoare. Totodată, colecţia a fost expusă cu prilejul fiecărei ediţii a Zilelor Oraşului, lucru care a ajutat la popularizarea strădaniilor noastre. Articolul de faţă se bazează, în principal, pe revistele şcolare depuse la instituţia noastră şi, în mai mică măsură, pe informaţiile semnalate în presă sau în diferite lucrări de istorie.

Revista „Mugur Mugurel”, realizată de profesoarele Cornelia Rusu şi Eugenia Şerban de la Şcoala generală nr.1, constituie prima apariţie de după 1968. Ea a fost înregistrată şi semnalată de Valentin Dărăban şi Doru E. Goron în articolul „Contribuţii la istoria presei româneşti în Sălaj” (Acta Musei Porolissensis, vol.6, Zalău, Muzeul de Istorie şi Artă, 1982, p.473-501). Revista avea formatul A4, a fost multiplicată prin dactilografiere şi a apărut între 1969-1972. Biblioteca orăşenească nu posedă o copie a colecţiei.

Prima apariţie publicistică tipărită o reprezintă revista „Lyceum” de la Liceul de matematică-fizică, coordonată de tânărul profesor de limba română Aurel Păşcuţ, mai târziu director al instituţei. Numărul 1 a apărut în 1970 şi a fost urmat de încă trei. Conform datelor oferite de Valentin Dărăban şi Doru E. Goron, publicaţia a fost multiplicată la Intreprinderea Poligrafică Cluj (nr. 1 şi 2) şi I.P.M. Baia Mare (nr. 3 şi 4), într-un tiraj de 500 exemplare. Din monografia întocmită de profesorul Ion Ivănescu, aflăm că apariţia ei a fost salutată, elogiind conţinutul ei, de revista „Tribuna” din Cluj (an XIV, nr. 34/708 din 20 august 1970) şi de ziarul „Năzuinţa” din Zalău (an III, nr. 137 din 15 august 1970). Sumarul primului număr poate fi consultat pe situl bibliotecii orăşeneşti, „Bilet de voie” (www.bilet.go.ro), împreună cu o selecţie ce cuprinde câteva articole reprezentative: Vasile Fati - Grădina botanică şcolară, un auxiliar important pentru studiul botanicii, Ion Ivănescu - Consemnări într-un muzeu, Aurel Păşcuţ - Rânduri despre tânăra poezie românească. Apelăm la ajutorul cadrelor didactice sau la bunăvoinţa foştilor elevi şi-i rugăm să ne doneze sau să ne permită să copiem şi numerele 2-4.

Nu cunoaştem existenţa altor reviste şcolare apărute în perioada 1968-1989.

Liceul teoretic din Jibou a revenit în atenţia publicului cititor în Anul Eminescu (2000), cu „revista de cultură şi divertisment a elevilor” numită sugestiv „Cuvinte regăsite”. Ea poartă ca motto: „Nimic nu e posibil când totul e posibil.” Toate cele 5 numere apărute până în decembrie 2002 (data trecută pe copertă) au fost coordonate de profesorul şi poetul Viorel Tăutan, autorul plachetelor de versuri „Jurnal în răspântii” (Dacia, 1997) şi „Gesturi în oglindă” (Paralela 45, 2002). Revista a apărut tipărită, în format A4, cu un număr variabil de pagini: 16 (1/iunie-noiembrie 2000), 28 (2/ianuarie-aprilie 2001), 24 (3/probabil toamna anului 2001), 20 (4/mai 2002), 16 (5/decembrie 2002).

În „Argument” din numărul de debut se precizează că publicaţia „se adresează cu prioritate elevilor, însă nu refuzăm colaborarea dascălilor din şcoala noastră”. Începând cu numărul doi, ea a cuprins şi suplimentul „Viaţa noastră, ce facem cu ea?” Rând pe rând, din redacţie au făcut parte liceenii Raluca Anton, Adela Bujor, Alin Hodiş, Alexandru Temeş, Szabó Enikő, Raul Buduşan, Miriam Corina Chiş, Cristina Ciocan, Paula Sighiţean, Alexandrina Bîgi, Anamaria Deac, Linda Hamid, Fehér Timea şi mulţi alţii. O parte dintre materialele publicate aici au fost postate pe situl liceului: www.licjibou.as.ro, la realizarea căruia a contribuit substanţial elevul Andrei Avram. Să remarcăm articolul „De ce Ion Agârbiceanu?” din numărul 4, unde directorul de atunci, profesorul Aurel Păşcuţ, motivează alegerea marelui scriitor drept patron spiritual al liceului, lăcaş de luminare şi educare a tinerei generaţii, aflat peste drum de casa unde au locuit fraţii şi surorile prozatorului.

După Revoluţie, prima revistă şcolară din Jibou a fost realizată de elevii de la Şcoala generală nr. 1 (azi: Grup Şcolar „Octavian Goga”), coordonaţi de profesoara şi poeta Györfi-Deák Elisabeta Simone, autoarea volumului de poezie „Galaxia cotidiană” (Marineasa, 1999). De dimensiuni modeste: o foaie A4 mărunt tipărită pe ambele feţe, ea a fost botezată „Fiţuica”, un nume familiar elevilor, incitant, uşor de reţinut. Această „foaie a elevilor” a debutat deodată cu postul de televiziune ProTV, în 1 Decembrie 1995. În răstimpul a nouă ani şcolari, sub conducerea directorilor Ioan Turcu şi, ulterior, Ioan Şerban, mica revistă a înregistrat 78 de apariţii, unele cu un sumar de 4 pagini, dintre care să amintim nr.7 (16) din 14 februarie 1997, dedicat Sfântului Valentin, realizat de profesoara Cosma Gabriela împreună cu elevii de la liceul din localitate. În 2003, nr. 7 (65) din 20 martie, realizat de profesoara Leontina Şerban şi dedicat Săptămânii Francofoniei, a numărat chiar 32 pagini.

„Fiţuica” a fost laureată de mai multe ori la concursul revistelor şcolare (1999, 2001, 2002, 2003), iar în vara anului 2004 elevii din redacţie au participat la Tabăra Junior.ro de la Leghia - judeţul Cluj, organizată de Societatea Română de Radiodifuziune. Directoarea taberei a fost doamna Mara Popa, astăzi realizatoarea emisiunii pentru copii „Baloane de săpun”, difuzată în fiecare duminică dimineaţa pe postul „Radio România Cultural”. Numerele au fost multiplicate prin fotocopiere, de obicei într-un tiraj de 100 exemplare, de sponsorul Banca Română pentru Dezvoltare, filiala Jibou, prin grija domnului director Ioan Ianc.

Odată cu transformarea celei mai vechi şcoli gimnaziale din oraş în Grupul şcolar „Octavian Goga”, componenţa publicului ţintă s-a modificat considerabil şi „Fiţuica” s-a transformat în „Interferenţe”, o revistă semestrială, tipărită în 500 exemplare, 28 pagini A4, copertă policromă. Încă de la prima apariţie, ea a fost distinsă cu premiul II la ediţia 2005 a concursului revistelor şcolare. În ultimii ani activitatea publicistică a micilor condeieri a fost susţinută constant de Vasile Borota, fost elev al şcolii, astăzi om de afaceri în Portland, S.U.A., care a donat laboratorului de informatică mai multe calculatoare MacIntosh (Power PC) şi a sprijinit financiar ultimele apariţii publicistice.

Biblioteca Orăşenească Jibou se mândreşte cu o mai veche şi fructuoasă colaborare cu Şcoala gimnazială nr.2 din localitate. În vremea când minirevista „Bilet de voie” (8 numere, 13 septembrie 1996 - 25 august 1999) apărea pe hârtie, instituţia noastră a editat şi un supliment literar pentru copii, botezat „Bileţel de voie”. Realizat cu sprijinul profesoarei Eva Ianchiş, el a numărat 5 apariţii: Crăciun 1996; Paşti 1997; Înălţare 1997; 1 Iunie 1998; 21 mai 1999. Să remarcăm faptul că în foaia de format A4, pliată în 4, a debutat Miriam Chiş, o elevă ce a câştigat ulterior mai multe concursuri literare şi a devenit într-o vreme redactor-şef al revistei liceului, „Cuvinte regăsite”, azi studentă. Precum am mai amintit, „Bilet de voie” s-a transformat în 2002 într-un sit pe internet, definit ca „Arhiva electronică on-line a principalelor documente şi mărturii ce se referă la istoria şi cultura oraşului Jibou”, unde veţi găsi mai multe informaţii despre presa jibouană.

Primul număr al revistei „Nebănuitele trepte” a apărut în 1 noiembrie 2000. El şi următoarele au fost realizate de elevii clasei a V-a C, sub îndrumarea profesorului de geografie Iosif Daróczi. Numerele 1-5 au fost realizate câte o foaie de format A4, împăturită în 3. Numărul festiv de Crăciun din 2001 a fost un pic mai gros, cuprinzând 6 pagini. Toate apariţiile au fost multiplicate prin fotocopiere. Numerele au avut un caracter tematic, pe două serii: Literatură (1/1 noiembrie 2000; 3/ianuarie 2001; 5/martie 2001; 6/Crăciun 2001) şi Geografie (2/decembrie 2000; 4/februarie 2001).

„Pietre pentru templul meu” reprezintă o certă reuşită. Subintitulată „revistă pentru cultură şi divertisment a elevilor de la Şcoala «Lucian Blaga» din Jibou”, realizată de soţii Sorina şi Emil Pop-Cozac, ea a fost lansată la sfârşitul lunii mai 2002, în cadrul festiv al schimbării numelui instituţiei din Şcoala gimnazială nr. 2 în Şcoala „Lucian Blaga”. Festivităţile au fost integrate în ciclul de manifestări prilejuite de prima ediţie a Zilelor Oraşului. „Pietre pentru templul meu” reprezintă o „sugestivă metaforă a verbului care se instituie în lume ca o redare fidelă a modelului prim al realităţii” şi „e sinonimă cu zidirea sufletească” (Sorina Pop-Cozac). Din cuprins, să remarcăm articolul „De la nr.2 la «Lucian Blaga»”, semnat de profesorul Gheorghe Moga, fost director al instituţiei (articol postat pe „Bilet de voie”) şi poemul „La Villa Chybur” semnat de poetul Viorel Mureşan, profesor la această şcoală.

Altminteri, Viorel Mureşan e şi redactorul şef al revistei „Unu” din Oradea, autorul volumelor „Scrisori din muzeul pendulelor” (Albatros, 1982), Biblioteca de os (Dacia, 1991), Pietrele nimicului (Dacia, 1995), Ramele Nordului (1998) şi Lumina absentă (Paralela 45, 2000), colaborator al mai multor reviste culturale importante din ţară, poet optzecist amintit în mai multe dicţionare şi istorii literare. Să amintim aici apariţia omagială „Viorel Mureşan - 50”, realizată de poetul şi profesorul Viorel Tăutan şi lansată în 1 aprilie 2003, an în care colegul şi prietenul său împlinea 50 de ani.

Anul 2005 a adus revistelor de gimnaziu realizate de elevii de la Şcoala „Lucian Blaga” o serie de premii, la categoriile reviste de profil şi reviste de clasă. Conform datelor publicate în cotidianul „Graiul Sălajului” din 30 mai 2005, printre laureaţi se numără revista „Micii sanitari”, format A4, multiplicată pe imprimantă color, realizată de elevii din claselor a II-a A, îndrumaţi de învăţătoarele Sanda Vereş, Ana Hideg, Eugenia Moldovan, Virginia Oniga şi Irina Borzan. Învăţătoarea Sanda Vereş a realizat separat, împreună cu şcolarii din clasa a II-a C, şi revista „Universul copiilor”, în aceleaşi condiţii grafice. La aceeaşi categorie, un alt premiu a fost câştigat de revista „Suflet de copil”, realizată de micii condeieri din clasa a IV-a A, învăţătoare Daniela Coste. La concurs a participat, fără să obţină un premiu, şi „Gânduri”, revista claselor a III-a, coordonată de învăţătoarele Angela Măsălar, Florica Berar, Livia Fazacaş şi Eva Moldovan.

O apariţie deosebită în peisajul publicistic contemporan o constituie „Dascăli de nota 10”, o revistă format A4, de 74 pagini, rezultatul unui proiect iniţiat şi dus la capăt de învăţătorii din această şcoală. Acest veritabil caiet metodic poartă ca motto un citat din Nicolae Iorga: „Şcoala trebuie să te înveţe a fi propriul tău dascăl, cel mai bun şi cel mai aspru.” Directorul şcolii, profesorul Gheorghe Coste, precizează în „Cuvântul înainte”: „Nota 10 reprezintă ţelul suprem spre care tinde orice persoană care respectă şi se respectă.” Alături de învăţătorii din şcoală, publică articole şi educatoarele de la toate cele trei grădiniţe din oraş. Să remarcăm, ca apropiat de sfera de interes a bibliotecii, articolul „Ce cărţi a mai citit copilul meu?” de învăţătoarea Eugenia Moldovan.

Tot în primăvara anului 2005, elevii de la Şcoala „Lucian Blaga” au participat la Programul „Eco-Şcoala”, ocazie cu care au editat mai multe lucrări cu conţinut ecologic. Revista „Floare de colţ”, realizată de şcolarii îndrumaţi de învăţătoarele Sanda Vereş, Ana Hideg, Eugenia Moldovan şi Irina Borzan, cuprinde poveşti şi întâmplări, poezii, ghicitori, sfaturi şi jocuri... isteţe. Printre documentele manifestării se numără şi un Proiect, ce cuprinde un Eco-Cod întocmit cu înţelepciune. Să remarcăm şi manifestul „S.O.S. - Planeta albastră”, realizat de elevele Iulia Pop-Cozac şi Dana Bălaie.

Articol publicat în revista „Caiete Silvane”, nr.6 / iulie 2005, pag. 19
.

joi, 11 iunie 2009

Absolvenţii - cititorii noştri de frunte

.
Absolvenţii de la cele două licee din oraş şi de la Şcoala „Lucian Blaga” au realizat tablourile cu fotografii unde îi putem vedea atât pe ei cât şi pe profesorii care i-au îndrumat. Mult succes la examene!

Clasele a XII-a de la Liceul „Ion Agârbiceanu”


Clasele a XII-a si a XIII-a RP de la Grupul Şcolar „Octavian Goga”


Clasele a VIII-a de la Şcoala „Lucian Blaga”

.

marți, 9 iunie 2009

George Bariţ - Părţi alese din istoria Transilvaniei (1)

.
Bătălia de la Jibou din 11 noiembrie 1705

George Bariţ

.
.
Rákóczi şi Bercsényi se învoiră, ca acesta să rămână în Ungaria spre apărarea oraşelor montanistice, iar Rákóczi să intre în Transilvania, unde unindu-se cu curuţii de aici în munţii de cătră Oradea să închidă calea nemţilor, iar comitele Al Károlyi cu zece mii de călăreţi să meargă pe urma nemţilor, pentru ca strâmtoarându-i să-i păcălească. Károlyi se şi sculă cu călărimea şi mai apoi se apucă să spargă şi să distrugă oraşe, sate şi să nimicească cerealele locuitorilor, pentru ca nemţii să nu afle nimic de mâncare. Ajungând Károlyi şi la Dobroţin, a scos pe locuitori cu forţa din oraş, precum acestora nu li se întâmplase niciodată, nici când veniau turcii, tătarii, nemţii. Într-aceea Erbeville ajunse cu armata sa la Dobroţin, unde aflând victualii [=alimente] de ajuns şi vinuri multe, se ospătară bine şi prădară pe plac. Forgách apucase a veni mai înainte în Transilvania; Rákóczi încă ajunsese la Agârbiciul Unguresc, de unde conchiamă [=convocă] dieta de la Alba Iulia, pentru ca să fie instalat ca principe. Iezuiţii din Cluj ştiind să joace pe două mâni, conduşi de iezuitul Kapi întâmpinară acolo pe Rákóczi cu poartă triumfală şi cu alte multe complimente linguşitoare şi mincinoase. Tot pe atunci Rákóczi bătu şi monete de argint cu emblema lui Ercule, cum culege capetele hidrei. Sub Ercule se înţelegeau ungurii cu Rákóczi, iar sub hidra cu capete multe se închipuiau împăratul şi nemţii.

Să venim iarăşi la afacerile Transilvaniei, unde se concentra din nou furia guerei [=războiului] civile.

După ce cronicarul permite un caz de asasinat al bătrânei comtese Cl[ara] Mikes, sugrumată de două cameriere ale sale, cărora apoi li se tăiară capetele în Braşov; arată mai departe, că pe atunci şi el se afla în oastea curuţilor, care auzind de venirea lui Rákóczi, îi ieşi înainte de la Cluj la Agârbiciu. Îndată ce fruntaşii curuţilor deteră faţă cu Rákóczi, începură a solicita de la el nu numai funcţiuni, ci şi averile acelor boieri compatrioţi ai lor, cari apucaseră a rămâne şi a petrece strâmtoraţi prin cetăţile şi fortăreţele transilvane, câte se mai aflau pe atunci în mâinile şi sub comanda generalului Rabutin. "Rákóczi însă chemându-i dinaintea cortului său, unde mă aflam şi eu, acolo în public le zise lor: «Dumneavoastră să vă lăsaţi de asemenea solicitaţiuni [=solicitări], acuma nu este timp de acelea; pentru că eu nici atâta nu ştiu, dacă acest mantou de pe mine este al meu, sau al altuia. Dacă vom fi în stare a reporta victoria asupra neamţului, atunci va avea fiecare promoţiune în proporţiunea meritului său.»" La locul acesta Cserei crede, că dacă Rákóczi după intrarea sa în Transilvania şi-ar fi concentrat intr-un loc şi anume la Turda pe braţul lui Traian toată oastea, câtă mai era sub comanda sa, el ar mai fi avut vreo treizeci şi cinci de mii călărime şi zece mii pedestrime, cu care ar fi putut bate pe nemţi, cari venind prin ţinuturi depredate [=prădate] şi pe drumuri desfundate prin ploile de toamnă, osteniseră foarte tare. Acest consiliu îl da lui domnii din Ardeal. Din contră Simion Forgách, carele însă pe atunci începuse a conspira cu nemţii, din care cauză mai târziu şi fu aruncat în prinsoare de Rákóczi, îi da consiliu, ca să-şi împartă oastea în mai multe ţinuturi, ceea ce s-a şi făcut, încât nemijlocit sub comanda lui Rákóczi rămaseră numai patru regimente de călărime şi nouă de pedestrime de câte una mie unul, cum şi cinci sute de pedeştri francezi. Tot din consiliul lui Forgách pe boierii fruntaşi din Transilvania încă-i depărtă de lângă sine, mânându-i în diferite părţi ale ţării, ca să adune şi să trimită victualii pe sama armatei. Aşa-şi bătea joc Rákóczi de boerii din Transilvania. Între acestea la Cluj şi la Alba Iuliu se făceau pregătiri mari pentru primirea lui Rákóczi, pentru dieta conchiamată [=convocată] la Alba Iulia era să-l proclame de principe în ziua de S[fântu] Martin, adecă tocmai în acea zi in care Rákóczi fu bătut la satul Jibău (Zsibó) atât de cumplit, încât abia scăpă cu fuga pe la Gherla şi Beclean înainte, lăsându-şi castrele întregi în prada menţilor, cari comandaţi nu atât de Erbeville, care era un general bătrân şi morbos [=bolnav], cât mai vârtos de generalii Schlick şi Klöckesberg, se bătură cu mare curaj, iar un general Virmond, tot franc de naţiune, sărind de pe cal şi aruncându-se drept în şeanţul castrelor ungureşti, la un moment provocă asaltul grăniţerilor şi al celeilalte pedestrimi; haiducii ungureşti şi toate regimentele călăreţe de curuţi o luară la fugă care încătrău, iar sârbii îi persecutară [=urmăriră] până la un loc." Ce vi se pare, cui i s-a imputat pierderea acelei bătălii din partea ungurilor curuţi ? Spionilor, iar mai vârtos unui ţăran român bătrân, astut [=prost] şi patitu [=netot], carele îndemna pe nemţi, ca să apuce cătră Jibău, pe unde vor putea intra mai uşor în Transilvania. Curuţii apucând pe acel român l-au spânzurat.(1) Într-aceea tot Cserei spune curat, că anume generalul Klöckesberg locuise mulţi ani in Transilvania, că cunoştea familiile şi locurile în această ţară mai bine decât patrioţii născuţi aici.

După acea bătălie mare nemţii înaintară la Cluj, unde generalii nemţeşti îşi răzbunară de spurcata perfidie a iezuiţilor, arzându-le toate aparatele făcute pentru primirea lui Rákóczi, iar în mănăstirea lor puseră ostaşi de naţionalitate dană [=daneză] şi de confesiune luterană, pentru ca cu atât mai mult să-i mortifice. Curând după aceea căzură în mâinile nemţilor şi celelalte fortăreţe, numai Deva se ţinu trei luni, după aceea căzu şi aceea. Nemţii îşi răzbunară şi pe popor prin execuţiuni înfricoşate.

În ziua bătăliei de la Jibău, Rabutin care ieşise din Sibiu, bătu şi fugări pe una trupă de curuţi la Porumbac, în districtul Făgăraşului, iar pe alta comandată de Pavel Orosz la Feleacu deasupra Clujului. În aceleaşi zile Vallenstein, comandantele din Braşov sparse oastea secuiască a lui Petru Kálnoki. După acele evenimente bellice [=războinice] atâta frică cuprinse pe aristocraţii ardeleni din partida lui Rákóczi, încât mai toţi au fugit care în Moldova şi în Muntenia, care în Turcia şi în Ungaria, iar nemţii confiscară toate averile lor şi se ospătară din cămările şi celariale [=hambarele] rămase pline. Din contră aristocraţii câţi se strâmtoraseră prin cetăţi şi fortăreţe, ieşind pe la locuinţele lor, le aflară cu totul depredate şi sfărmate de furia curuţilor, cari "nici că erau buni de altceva, decât ca să spargă cuptoare, să mâne vite, să prade, să împile [=împileze]: de aceea Dumnezeu nu le ajută şi precum vedem de aici înainte încă nu le va ajuta." În ziua de bătălie cronicarul nostru era la Dej, de unde apoi venind la familie, trecu iarăşi de partea lobonţilor, iar gubernul îl făcu inspector, sau cum se zice în zilele noastre, intendante de oaste în Ciuc, lângă colonelul Graven. Despre acest ostaş spune Cserei, că fiind el foarte mânios pe franciscanii din Ciuc, cari ţinuseră cu insurgenţii, îi insultă pe rebeli, le puse nemţi în mănăstire şi culese de la ei toate lucrurile ascunse de curuţi, iar când acei călugări rebeli avură curajul de a zice, că nu este iertat unui mirean a scoate nimic din mănăstire, Graven le plezni în faţă, că ei sunt urzitorii asasinatului nemţilor din Ciuc, că de ar depinde numai de el, pe toţi călugării i-ar tăia în bucăţi, că ar scoate icoanele, iar bisericii lor i-ar da foc; iar după ce acei călugări franciscani dechiarară [=declarară] că ei nu vormai servi s[fânta] liturghie, Graven se jură că de nu vor face iarăşi liturghie îndată-i va împuşca pe toţi. Să fiţi văzut apoi cum baraţii citeau liturghia pe la toate altarele.

După care se comandară prin toată ţara comisari ungureşti şi nemţeşti, cari jurară din nou pe locuitori sub mare blăsteme în credinţa cătră împratul; totuşi mulţi au călcat şi acel jurământ. Urmă şi dezarmarea poporului cu toată rigoarea şi sub jurământ, iar unii au fost şi spânzuraţi din cauza ascunderii armelor. Acestea fuseseră frumoasele fructe ale rebeliunii asupra împăratului. "Pe când ţara se afla în fericire mare şi în credinţă şi neamţul avea respect de staturile ţării, atunci le venea greu a da contribuţiune; n-au ştiut să rămână în pace, năzuiau spre libertate, am ajuns însă la calamitate şi iobagie mult mai mare, nu avem nimic, suntem despoliaţi, unii de nemţi, alţii de curuţi şi totuşi trebuie să plătim contribuţiune. Înaintea neamţului aveam omenia câinească. Jugul de lemn ne fu greu, am voit să-l sfărmăm de pe gâtul nostru, aruncară însă pe noi jug de fier cu atât mai greu. Aşa pate naţiunea care-şi caută ne-ncetat domni noi. Învaţă Transilvania, învaţă, nu te mai însoţi cu Ungaria, pentru că păsatul ungurean de multe ori îţi arse gura, şi tot n-ai fost în stare să înveţi."(2)


NOTE ÎN TEXTUL ORIGINAL:

1: Kivált egy vén oláh kémje vala, ravasz tanult paraszt ember; ez jovallá hogy Sibó felé fogjanak, ott jobban be jöhetnek Erdélyben. Azt az oláhot a kuruczok azután megkapták s felakaszták. Cserei, pag.354.

2: În original: ”Úgy jár az a nemzet, ki mindenkor ujabb urat keres magának. Tanulj Erdély, tanulj, ne czimborály többször Magyarországgal, mert sokszor égette meg a magyarországi kása a szájadat, mégis nem tudtál megtanulni." Cserei, Pag. 358.

Adaos: "A török fajármot osztrák vasjáromra cseréltük."

Sursă:
George Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani din urmă. 2 vol. Ediţia a II-a. Braşov: Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, 1994. Volumul I, p.297-300.

Oglindă a textului postat pe „Bilet de voie” la adresa:
http://bilet.go.ro/baritjb1.htm

George Bariţ - Părţi alese din istoria Transilvaniei (2)

.
Capitularea de la Jibou din 25 august 1849

George Bariţ

.
.
Grotenhjelm, după ce ocupase Clujul, el însuşi a plecat spre Dej în contra lui Kazinczy, care venea din Ungaria în ajutorul lui Kemény. Urban fu trimis cu coloana lui şi cu companii de cazaci pe urma lui Kemény şi a lui Gál.

Cazaci şi dragoni intraseră pe două părţi în Huedin. Gál comandă la ai săi atac. Dar, precum se exprimă Kövári, pare că a fost biciul lui Dumnezeu (precum a şi fost), căci oastea lor în loc de a se bate s-a pus pe fugă şi numai afară, la câmp, s-a mai raliat o parte din ea. În 18 august, insurgenţii, atacaţi de Urban, după o scurtă schimbare de plumburi, apucară spre Jibou, spre a se uni cu Kazinczi, care sosi în fine cu vreo 8.000 de oameni şi cu 200 de tunuri în 22 august.

Abia luase Kazinczi comanda, pe când veni acolo un căpitan rus, anume Timacsef, insoţit de un comite ungur cu o scrisoare de la Görgei, cu data, Oradea Mare, 16 august 1849. Scrisoarea era adresată de la Görgei baronului Stein, care nici nu mai era în această ţară, căruia însă îi da informaţiuni despre tot ce se întâmplase până atunci în Ungaria, cum şi despre retragerea lui Kossuth. Îl roagă totodată ca să renunţe şi el la orice fantezii şi să depună armele, pentru că sărmana patrie Ungaria va deveni cu totul ruinată, dacă nu va încheia, cu orice preţ, pacea, ceea ce recunoaşte şi armata sa. În fine, Görgei spune limpede, că el a depus armele în 13 august de bună voie, necondiţionat, în prezenţa armatei principale a împăratului Rusiei, apoi adaugă că ofiţerii unguri se pot lăuda cu tratarea cavalerească din partea ofiţerilor armatei ruseşti.

Cuprinsul scrisorii lui Görgei, citit în auzul ofiţerilor, cunoscut apoi şi soldaţilor, a produs nespusă confuzie în spiritele tuturor. Într-aceea veneau şi mergeau alţi parlamentari, căci adică scopul generalilor ruşi era în acel moment de a convinge chiar şi pe ungurii cei mai cerbicoşi că orice încercare a lor de a mai susţine cauza revoluţiei cu armele este cu totul în deşert şi că, în baia de sânge care poate să urmeze îndată, se vor scălda numai insurgenţii. Deci să renunţe la vanitatea curioasă de a mai sacrifica vieţi omeneşti cu miile.

În 24 august insurgenţii au ţinut consiliu. Unii smintiţi strigau că scrisoarea nu este de la Görgei ci un falsificat. Cei mai turbaţi erau cunoscutul Gabriel Váradi de la Marmaţia şi ardeleanul Nicolae Zsombori. Pe când răcneau aceştia mai tare, alţi ofiţeri îşi dădeau demisia. Pe la ora 6 după amiază Kazinczi curmă consultarea, intră în sala de alăturea şi declară parlamentarului venit de la Grotenhjelm, că corpul său va depune armele. Aceeaşi decizie se comunică şi soldaţilor afară. Cu aceea se sparse corpul între strigăte şi blesteme. Váradi apucă cu ai săi către Baia Mare. Legiunea polonă disperată, între plânsetele amare ale ofiţerilor care-şi frângeau săbiile, îşi luară de la unguri rămas bun, apoi sub comanda maiorului lor Jordan apucară toţi spre Baia Mare, ca nu cumva să cadă în mâinile generalilor ruşi, iar un ofiţer polon se împuşcă. Gál Sándor a fugit şi el cu nevastă-sa şi s-a strecurat pe unde a putut în străinătate ca să nu apuce în mâinile auditorilor austrieci.

Ceilalţi s-au apucat să strice şi să sfarme câte armături au putut şi au stricat toată ziua din 25 august. În 26 august venise un parlamentar şi de la Clam-Gallas. Ungurii însă s-au înţeles mai dinainte ca nicidecum să nu depuie armele în nici un caz, şi nicăiri la austrieci, ci numai la muscali [ruşi]. Atât era de inflăcărată ura lor asupra casei şi armatei austriece, o ură aceasta, ale cărei urme au rămas neşterse până în ziua de azi. Kazinczy răspunse lui Clam-Gallas prin parlamentari că el a depus armele la muscali ceea ce se consideră fireşte ca o insultă.

Peste o oră veni Grotenhjelm numai cu un regiment de ulani, o companie de cazaci şi cu 4 tunuri, ca de paradă, ca să execute trista solemnitate a dezarmării.

În sală o masă lungă; în frunte Grotenhjelm şi Kazinczi. Tăcere ca în biserică. Ofiţerii fuseră convocaţi ca să-şi depuie săbiile grămadă pe masă. Vai, una mai frumoasă şi mai preţioasă . Ofiţerii muscali [ruşi] au şi început a-şi alege dintrânsele.

Mulţime de alte arme şi armături încărcate pe 76 de care şi 56 de tunuri au fost luate, 100 de ofiţeri lăsaţi trei zile în libertate pe onoare, apoi escortaţi la Oradea Mare.

Bine observă Kövári că acolo la Jibou pierduse Francisc Rákoczi cu ai săi curuţi o bătălie decisivă, şi tot la Jibou, în reşedinţa lui Wesselényi, s-au aruncat şi s-au nutrit primele scântei revoluţionare, prin care ţara fu cuprinsă de flăcările războiului civil.

Sursă:
George Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani din urmă. 2 vol. Ediţia a II-a. Braşov: Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, 1994. Volumul I, p.297-300.

Oglindă a textului postat pe „Bilet de voie” la adresa:
http://bilet.go.ro/baritjb2.htm

George Bariţ - Părţi alese din istoria Transilvaniei (3)

.
Baronul Wesselényi Miklós bătrânul

George Bariţ

.
.
Din luptele sângeroase câte se întâmplau între mulţi magnaţi şi cavaleri de ai Germaniei până în veacul al 18-lea, la noi în Transilvania au mai rămas urme şi până în zilele împăratului Iosef II şi din legile ţării sunt cunoscute aşa numitele potentia maior et potentia minor, când sentinţele tribunalelor şi curţilor se puteau executa numai cu ajutorul armelor. Unul din cazurile cele mai memorabile este în istoria ţării noastre ostilitatea dintre doi magnaţi vecini cu domeniile lor, cari erau b[aronul] Nicolae Vesselényi la Jibou (Zsibo) şi con[tele] Ioan Haller la Gârbău (Gorbo) în comitatul Dăbâcei.

B[aronul] Nic[olae] Vesselényi n[ăscut] în 1750, descendente al unei familii din cele mai de frunte era cunoscut la contemporanii săi, descris şi de cătră istoricul Francisc Szilágyi de o natură vulcanică, violent şi răzbunător. Pe lângă nenumărate excese şi fapte violente pe care le suferiseră şi alţii de la el, Vesselényi trăia în certe necurmate cu vecinul său c[ontele] Ioan Haller, căruia încerca să-i facă toate relele, precum îi şi făcea oriunde i se dădea ocaziune, până când, în fine, a trebuit să intervină autorităţile publice.

Din actele de proces sunt câteva prea caracteristice pentru persoana lui Vesselényi, totodată însă şi pentru gradul de cultură al claselor superioare de înainte cu una sută de ani.

Într-una din zile com[itele] Haller, în călătoria sa, se oprise la ospătăria din Jibou, unde a şi mas [fost găzduit] în acea noapte. A doua zi aflând Vesselényi că adversarul său a cutezat să tragă şi să mâie [doarmă] în cârciuma din satul său, înfuriat apucă pe cârciumăreasă şi puse de-i traseră treizeci de lovituri cu corbaciu de curea triplă, căci nu i-a denunţat acea descensiune [îndrăzneală] a a lui Haller, pentru ca să-i tragă aceluia treizeci de corbace; deci acum să le sufere dânsa, precum le-a şi suferit nefericita.

În octombrie 1781 doi îngrijitori de cai la Vesselényi ne mai puţind suferi bătăile au fugit de la el şi au scăpat în domeniul lui Haller; acolo însă au fost arestaţi pentru unele excese. Vesselényi atunci provocă pe Haller ca să-i trimită pe acei doi oameni la moment. Haller i-a şi remis pe unul din ei, despre care se adeverise că era iobagul, prin urmare proprietate a lui Vesselényi; pe al doilea deocamdată nu i l-a trimis până când nu va fi judecat la tribunalul patrimonial al lui Haller, a cărui proprietate era şi unde comise şi excesul, într-aceea acel al doilea şerb ştiind bine ce-l aştepta, a fugit din prinsoarea de la Gârbău încătrău l-au dus ochii, fără să poată judeca cu mintea lui, că pe la 1781 pentru orice iobag ţara întreagă era numai o temniţă, dacă nu putea cumva să apuce dincolo peste fruntarie. Vesselényi însă nu a voit să creadă nici să ştie nimic de fuga şerbitoriului, ci acel răspuns al lui Haller, că nu are de unde-i da şerbul, l-a luat ca insultă şi iute s-a decis la una din faptele sale barbare: a dat adecă porunca la toate satele din domeniul său, ca toţi iobagii săi destoinici a purta arme să se adune armaţi care cu ce au la reşedinţa sa din Jibou.

În dimineaţia din 16 octombrie Vesselényi încălecând se puse în fruntea celor 540 de oameni armaţi, unii cu puşti, cei mai mulţi cu coase, furci de fer, măciuci şi plecă spre Gârbău în distanţă numai de 2 1/2 oare. Fiindcă Vesselényi nu avuse oameni ca să declare lui Haller război prin manifest ca suveranii, acesta surprins de ştirea venirii vrăjmaşului abia avu atâta timp ca să încuie toate intrările în curtea sa şi prin câţiva din oamenii curţii să provadă cu arme de foc, pe când Vesselényi a şi ajuns cu 12 haiduci armaţi şi cu toată ceata sătenilor în faţa curţii lui Haller. Între înjurături şi ameninţări pe toate tonurile Vesselényi pretindea ca să-i dea pe servitoriul fugit. Haller trimise la el pe judele curţii sale, ca să-l provoace să contenească cu violenţele sale, iar dacă crede că are vreo pretenţiune să o caute pe calea legii, căci în cazul contrariu puterea va fi respinsă tot cu putere. Acel răspuns al lui Haller a turbat şi mai tare pe Vesselényi. Deci el comandă sătenilor, sub pedeapsa de 100 de beţe, ca să spargă poarta, iar pe Haller îl ameninţa, că în acea zi el are să-şi încrunte sabia cu sângele lui Haller, să-i taie corpul în bucăţi, după aceea îl va mânca şi-l va scuipa afară ş.a.m.

Pe când Vesselényi făcea larmă şi gălăgie, în casele lui Haller petrecea un locotenent c[ezaro]-r[egesc], anume Ventura, care venise numai în vizită şi doi cancelişti de la curtea de apel Georgie Grecza şi Andreiu Papp. Acei trei oameni străini ieşiră la poartă ca să cerce a molcomi pe înfuriat; Vesselényi însă insultă pe locotenent şi-l numi porc de câine, îl şi provocă la duel; Ventura însă refuză a se bate cu un om turbat. Atunci Vesselényi apucând pe Gratza îl luă în captivitate. Se pare însă, că după aceea nebunul tot îşi mai veni în simţiri, iar oamenii lui încă au avut respect de puştile încărcate, căci poarta rămase întreagă, iar Vesselényi după gălăgii şi ameninţări de trei ori ridică împresurarea curţii şi se depărta „cu oastea" sa, ducând în triumf numai pe Gratza, pe care însă îl liberă în dimineaţa următoare, după ce-i mai trecuseră furiile.

Acel spectacol însă nu s-a terminat cu atâta, ci el îşi avu un rezultat, căruia asemenea nu văzuseră de mulţi ani domnii ardeleni. Haller trase pe Vesselényi în proces la instanţa competentă, care pentru crime şi delicte de aristocraţi era tabla regească (curtea de apel). Acum însă a păşit la mijloc şi directorul fiscal (procurorul curţii) în numele securităţii publice şi i-a intentat proces pentru şase crime: blasfemie, jurământ strâmb, ameninţare cu punere de foc, provocare la duel, infestarea şi arestarea de funcţionari regeşti, turburarea securităţii publice. Pe lângă formalităţile pedante din acea epocă procesul s-a trăgănat mai bine de doi ani. Curtea de apel a condamnat pe Vesselényi în prima instanţă la prinsoare de trei ani. Gubernul în a doua instanţă a redus acea pedeapsă numai la un an în vreo fortăreaţă. Acum actele s-au transmis la Cancelaria din Viena spre reviziune [revizuire] şi spre a le submite cu opiniunea sa împăratului. Opiniunea Cancelariei era doi ani închisoare într-o fortăreaţă, împăratul care cunoştea bine faptele lui Vesselényi şi pe ale altora, ştiind iarăşi bine cu ce judecători avea a face, în septembrie 1784 a casat toate trei sentinţele şi a condamnat pe Vesselényi la închisoarea steiului din Kufstein în Tirol pe mai ca mulţi ani în fiare, unde să fie deţinut până când va da probe învederate de îndreptare; iar pentru ca condamnatul să aibă totuşi un vict [o alimentaţie] mai bunicel decât arestaţii ordinari, împăratul a permis ca să i se mai dea câte treizeci cruceri pe zi din veniturile cele considerabile ale moşiilor sale; atâta şi mai mult nimic. Pedeapsă prea bine meritată; dar condamnatul a stat în deplină libertate sub tot lungul proces de trei ani. Să vedem cine va pune mâinile pe un Vesselényi, ca să-l scoată din ţară şi să-l ducă tocmai în Tirol. Condamnatul nu s-a supus nici la sentinţa monarchului ca să meargă de bună voie în arest. S-au făcut de repetate ori încercări de a-l prinde cu aşa numitu Brachium civile, de haiduci sau dorobanţi şi popor armat după vechea datină a ţării, Vesselényi însă tot de atâtea ori s-a apărat în castelul sau de la Jibou, bine întărit, până când împăratul iritat prin acea rezistenţă şi dispreţuire a potestăţii [puterii] judiciare, a dat ordin strict ca Vesselényi să fie incaptivat prin o trupa militară, ceea ce acum se înţelegea de sine, că viu sau mort. Atunci Vesselényi fugind de la Jibou cu nevasta şi pruncii şedeau ascuns pe la consăgenii şi amicii săi, iar pe urmă în comuna Datesu din com[itatul] Turdei la moşiia unchiu-său, b[aronul] Ştefan Daniel, pe atunci consilier la gubern. Acesta însă chiar în calitatea sa de funcţionar se simţi obligat a informa pe gubernatorul Brukenthal, că nepotu-său Vesselényi stă ascuns la moşia lui. Gubernatorul scrise cancelariului la Viena, iar acela înaintă ştirea la monarch. Curând apoi veni ordin nou, conform căruia un căpitan cu 40 de călăreţi dragoni fu trimis la Datesu ca să prindă pe Vesselényi, ceea ce s-a şi întâmplat abia În 12 Februarie 1785, adecă în a cincia lună de la ieşirea sentinţei supreme împărăteşti, însă şi atunci numai după rezistenţă înfrânată de cătră dragoni cu forţa fizică.

Ce coincidenţă mai mult decât curioasă! În aceeaşi lună a lui Februarie 1785 şi anume în 14 s-a publicat în Alba-Iulia sentinţa sinucisului Georgie Crişan, iar în 26 februarie s-a publicat şi sentinţa de moarte a celor doi căpitani nefericiţi Horia şi Cloşca, care apoi în 28 febrfuarie] s-a şi executat.

În acel răstimp a ajuns şi Vesselényi la Kufstein unde a fost deţinut aproape cinci ani. În tot timpul acela s-au făcut mai multe încercări de a îndupleca pe împăratul ca să-l ierte, însă fără niciun efect. Chiar şi rugămintea consoartei şi a consângenilor de a putea corespunde [coresponda] cu captivul a fost denegată [interzisă]. O rezoluţiune scrisă în ton sarcastic le veni de la cancelariul con[tele] Palffy cătră Brukenthal cu data de 27 aprilie 1786, în care se promitea în numele împăratului, că în caz când Vesselényi ar muri în prinsoare, atunci suplicanţilor li se va face cunoscută moartea lui prin autorităţile respective, într-aceea împăratul a mai permis, ca în loc de 30 cr[uceri] să i se dea captivului pe fiecare zi câte 2 flforini] din veniturile domeniilor lui.

În fine abia în 15 dec[embrie] 1789 corniţele Andrei Hadik, preşedinte al consiliului bellic [de război] încunoştiinţă Cancelaria ţării, că deşi Vesselényi în prinsoarea sa din Kufstein dedese puţine semne de îndreptare, totuşi împăratul l-a iertat.

Întru adevăr; că Vesselényi nu lăsase nici după acea pedeapsă aspră nimic din sălbătăcia sa, pe care după moartea lui Iosif în dieta din 1790 şi sub Leopold II o şi dete pe faţă la mai multe ocaziuni. (1)

Aspră se pare a fi fost acea pedeapsă a lui Veseelényi; ea însă nici cu un gram nu a fost mai grea, decât se dicta în acel veac în cazuri nenumărate asupra altor oameni din clasele inferioare, pentru crime mult mai puţine şi mai uşoare decât au fost cele comise de Vesselényi; iar să fi plecat un român cu 540 de oameni armaţi asupra cuiva, sentinţa lui mai mult ca sigur nu ar fi fose închisoarea, ci roata sau ţeaipa. În orice caz, după blinda domnie îndelungată a Măriei Tereza era oareşcum o necesitate naturală ca să mai urmeze şi un domnitor, care să convingă aristocraţia înaltă, că într-un stat bine organizat poate să fie numai un suveran, iar nu o sută şi o mie, şi tot aşa numai una justiţie regulată.


NOTĂ ÎN TEXT:

1. Vezi: Das Alte unde Neue Kronstadt II. Bnd. Seite 24—25. În nota cu datele scoase din Archivul lui Brukenthal şi de la Fr. Szilágyi. În: Értekezések [comunicări] din „Secţiunea hist", a Academiei de ştiinţe. Vol. V, Fasc. V. 1876.

Sursă
George Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani din urmă. 2 vol. Ediţia a II-a. Braşov: Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, 1994. Volumul I, p.471-475.

Oglindă a textului postat pe „Bilet de voie” la adresa:
http://bilet.go.ro/baritws1.htm

George Bariţ - Părţi alese din istoria Transilvaniei (4)

.
Baronul Wesselényi Miklós cel tânăr

George Bariţ

.
.
Baronul Nicolae Vesselenyi al doilea a fost fiul lui Vesselenyi cel pedepsit cu captivitate de cinci ani sub impăratul Iosif II (§ 86). Scriitorii unguri care au cunoscut bine pe Vesselenyi, tata şi fiu, sunt cu toţii de acord că fiul a semănat în toate părintelui său, care a îngrijit ca şi prin educaţiune să-l imite în bine şi în rău. Deştept la minte, însă şi de o tărie fizică robustă, spătos şi vânos, om de aceia pe care românul îi numeşte Sfarmă-pietrii, era ţinut de către părintele său ca să se deprindă în toate ramurile gimnastice, umblare la vânat, călărit, luptat în arme, alergat, călătorit zile întregi pedestru şi altele ca acestea; îi erau permise şi excese cu vătămarea multor persoane. Ca să-l înveţe a nu se teme de nici un pericol, într-una din zile, pe când pruncul nu era nici de şase ani împliniţi, îl întrebă tată-său dacă vrea să încalece un armăsar înfocat pe care abia atunci îl aduseseră îmblânzit. Nu voi, răspunse pruncul. Pentru ce nu vrei? Mă tem, fu al doilea răspuns. Atunci tatăl său, răstindu-se şi zicând că nici unui Vesselenyi nu-i este permis a se teme de nimic, îl pune pe armăsar şi-i trage acestuia cu un bici. Mama pruncului, care şi de altminterea suferea multe în viaţa sa, la vederea acelei scene, dă un ţipăt sfâşietor, îşi ascunde capul între perini şi stă aşa ca leşinată până ce aude în casă vocea pruncului. Se vede că băiatul, uşor cum era în acea etate fragedă, s-a ţinut bine de coama armăsarului, iar acesta, nesimţind vreo greutate pe sine, nu a cercat să-l trântească, ci alergând ceva cu el s-a oprit undeva şi atunci băiatul a sărit de pe el.

Tatăl său începuse a duce pe băiat cu sine în adunările municipale, până încă nu era de zece ani, şi totdeauna cu săbioara încinsă. Într-o zi, aflându-se cu el în şedinţa municipală a comitatului Solnocul de mijloc, bătrânul Vesselenyi, care ura din suflet şi pe prefectul comitatului, com[itele] Sigismund Teleki, luându-se cu acesta la ceartă, îl batjocori şi înjură cum îi veni la gură până când sări adunarea întreagă asupra lui ca să-l dea afară din sală. Atunci fiul său mai întâi se rugă frumos de adunare ca să-l lase în pace pe tatăl său, iar când văzu că pun mâinile pe el ca să-l dea afară, atunci băiatul, scoţând sabia din teacă, se repezi să injunghie pe oricare-i va fi mai aproape. Oamenii, surprinşi de această cutezare a unui băieţel, nu-şi puseră mintea cu el, lăsară şi pe tatăl său ca să răcnească şi să înjure cât îi va plăcea.

În 1809, când cu insurecţiunea [chemarea la oaste] nobilimii, Niculae era numai de 12 ani, fu ales căpitan la o ceată de insurgenţi, pe care îi trecu la oraşul Carei în revistă în prezenţa arhiducelui Maximilian. Ajuns în anii juniei, adică pe la 1819, acest om tânăr s-a opus cu cea mai mare cerbicie la conscripţiune şi la reglementarea urbarială prin ordonanţe şi a pretins convocarea dietei. Într-aceea, precum s-a mai observat, în acea perioadă a reacţiunii, junimea aristocrată sau junimea de aur, cum îi zic francezii, dispreţuind orice ocupaţiune serioasă şi cu atât mai mult pe cea politică, care, până în 1825, ajunse-se a fi oareşicum de compătimit, ducea lume albă, tăvălindu-se dintr-o plăcere în alta şi, fluturând pe la mesele de toaletă ale damelor, îşi bătea joc de oamenii serioşi, numindu-i pedanţi şi bolnavi de ficat, dacă le mai vorbeau uneori şi de patrie, de ştiinţă, de literatură şi virtuţi civile; beţii, cărţierii [cartoforii], femei şi cel mai mult călărit şi vânat erau ocupaţiunile lor. Tot pe această cale apucase şi Vesselenyi până în 1825 când făcu cea dintâi cunoştinţă cu c[ontele] St. Szechenyi, care, cunoscând şi calităţile bune, unele chiar eminente ale lui Vesselenyi, curând îl luă cu sine în Franţa şi Anglia, unde, dintr-un loc în altul, arătându-i minunile civilizaţiei nici visate până atunci pe la Jibău, Carei şi nici chiar la Pesta, îi dete lecţiuni practice prin învederarea enormei diferenţe între cultura popoarelor apusene şi între barbaria ungaro-transilvană. De atunci Vesselenyi lăsă multe din violenţele tatălui său, conservă însă ura nestinsă către gubern şi o mâncărime nedumerită de a face necurmat opoziţie cu orice preţ, cu timp fără timp şi fără a voi să audă că opoziţiunea cerbicoasă, răzbunătoare în mulţime de cazuri e în stare ca, precum zice românul, să bage în draci chiar şi pe gubernul cel mai bine voitor, când acela vede că ori face bine ori rău, sau cu voie sau fără voie, din plan necugetat sau din neprevedere, lui i se dă tot numai vot de neîncredere. Cu acel capriciu al lui Vesselenyi de a face politică, Szechenyi nu se putea nicidecum învoi. De aici dezhinarea lor după anul 1830.

Vesselenyi avuse domenii numai în Transilvania. Pentru ca să poată agita şi în dieta Ungariei contra gubernului, a cumpărat, de la comitele Károlyi, o bucată de moşie, după care a putut intra sau în casa magnaţilor sau să fie ales în camera deputaţilor. Aşa dânsul participa la două diete, după cum se convocase sau în Ungaria sau în Transilvania. În ambele ţări era neobosit întru a combate pe gubern, iar în domeniile sale a-i opune şi rezistenţă fizică. Nu încape îndoială, în multe avea dreptate Vesselenyi şi amicii lui din opoziţie; el însă şi ai săi voiau să dereagă în câteva săptămâni sau luni tot ce au stricat părinţii lor într-o sută şi mai mulţi de ani. Cel ce voieşte să taie pădurea, din pădure îşi face cozile de secure, şi de aceştia s-au aflat la unguri totdeuna în mare abundenţă.

Încât pentru scopurile umanitare ale lui Vesselenyi trebuie să recunoaştem că el, în urma experienţei făcute în Europa şi după ce a studiat mai mult, se înblânzise către popor, a lăsat şi nebuniile de a se rămăşi că va sări cu calul peste câte o persoană, fără ca să o vatăme şi apoi aceea să rămâie călcată şi moartă, precum i se intâmplase la Cluj. Chiar şi despre poporul român Vesselenyi a vorbit şi scris pe la 1830 şi mai târziu cu destulă compătimire, cerând să i se acorde toate drepturile civile şi politice; a lucrat şi el mult, ca şi Szechenyi, pentru desfiinţarea iobăgiei, punând numai condiţiunea categorică ca toţi românii, slovacii, rutenii, sârbii să se declare de maghiari curaţi, să înveţe limba maghiară, iar limba lor maternă să o arunce în camera cu vechiturile, la care chiar şi românii săteni de înainte cu cincizeci de ani, aflând despre acea condiţiune răspundeau că, decât aşa, mai bine vor să rămâie în starea în care se află, adică iobagi.

Gubernul Transilvaniei intentase lui Vesselenyi proces criminal în 1834. În Ungaria se pornise cercetare secretă asupra lui, încă din 1833, ca în contra unui conspirator şi rebel; a fost însă citat mai întâi numai în 1835, iar tratarea lui a fast neasemănat mai blândă decât bunăoară a lui Lovassy, Kossuth ş.a. Cercetarea contra lui Vesselenyi a durat trei ani, şi în tot timpul acela nu a stat închis; lui i s-a permis, nu ca celorlalţi, ca să-şi ia apărător pe oricine va voi; a şi fost apărat foarte bine şi frumos mai ales de către Franc[isc] Kolcsei [726], renumit în istoria ţării. Însă toată apărarea emitentă nu a folosit inculpatului nimic. Este o formulă veche la unele guberne : a se statori câte un exemplu, care să bage în spaimă pe alţii, sau, vorbind în limbajul creştinismului, cineva trebuie să fie răstignit pentru toţi ceilalţi, "exemplum statuere" [a fi de exemplu].

N. Vesselenyi a fost condamnat în ambele instanţe la trei ani închisoare în fortăreaţa de la Buda. Sănătatea condamnatului însă apucase a suferi foarte mult, după cum se spunea, în urma unor excese extraordinare, începuse a i se debilita vederea ochilor. Aşa, gubernul, după o captivitate scurtă, l-a dispensat; pe onoarea lui, ca să meargă la Graefenberg, unde se instalase cea dintâi cură de apă rece, spre a-şi căuta sănătatea. Acolo a petrecut Vesselenyi anii de pedeapsă dictaţi asupra lui, după care însă tot îşi pierdu vederea.

Pe când junimea din Ungaria era persecutată pentru delicte politice şi, pe cât a durat procesul lui Vesselenyi, au fost arestaţi şi aici în Transilvania mai mulţi tineri maghiari, unii pentru demonstraţiuni făcute asupra arhiducelui Ferdinand d'Este, alţii, anume dintre advocaţi şi practicanţi de avocatură, cu titlul de conspiratori, care ar sta în corespondenţă secretă cu cei din Ungaria, cu democraţi şi republicani, mai şi cu poloni revoluţionari. Acei contemporani de-ai noştri nu prea vorbeau bucuros despre câte păţiseră în timpul captivităţii lor. Unora le era foarte greu să spună, căci, deşi nobili privilegiaţi, au mâncat bătăi: altora le venea şi mai cu ruşine că, deşi au fost judecaţi numai pentru delicte politice, totuşi au fost inchişi în fortăreaţa de la Gherla, care este loc de corecţiune destinată numai pentru oameni condamnaţi pe mai mulţi ani sau pe viaţă, pentru crime ordinare grele, omor, tăciunărie [incendiere], falsificatori de monete, plastografi ş.a.

Au păţit-o şi câţiva dintre foştii membrii ai dietei din 1835. Profesorul Carol Szász de la Aiud, cunoscut, ca şi Alexe Dosza de la Târgu Mureş, ca cel mai bun jurist, cunoscător de drepturile ţării, a fost silit să schimbe catedra de drepturi cu cea de matematică; baronul Dionisie Kemeny, oratorul înfocat, fu trimis în plimbare pe vreo doi ani, adică exilat. Ladislau (Vlad) Gál, om erudit, procuror de stat (director causarum), fu destituit, penţru că el nu aflase motiv de a face lui Vesselenyi proces, ceea ce însă a aflat succesorul său cu prisosinţă.

De altminteri nu se mai poate ascunde nici acea împrejurare, că, până la 1833, tinerimea feudală era peste măsură aplecată la excese din cele mai brutale şi barbare; anume la tineri magnaţi le plăcea să caute certuri cu ofiţeri din armată. Cu aceştia o păţeau cam de regulă foarte rău, din cauză că, în acea epocă, dintre coconaşi erau foarte puţini deprinşi în arme şi în dueluri se nefericeau, din care cauză Vesselenyi, în cartea sa intitulată "Prejudicii" (Balitéletek) înfrunta (1830) aspru pe junime, căci îi este frică de arme şi că mulţi stau să se ascundă în câte o borticică de şoarece la vederea unei arme de foc, deşi nobilimea avea multe de acelea.

Aceasta era situaţiunea şi în Transilvania pe când ţara venise sub regele Ferdinand V. [727].

---------------------------

George Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani din urmă. 2 vol. Ediţia a II-a. Braşov: Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, 1994. Volumul I, p.551-554.

Oglindă a textului postat pe „Bilet de voie” la adresa:
http://bilet.go.ro/baritws2.htm

Partenerii nostri din Rona

.


Astăzi ne-au vizitat şcolarii şi copiii de grădiniţă din Rona, împreună cu învăţătorul Ioan Peter, cu care avem un parteneriat activ şi rodnic. Au sosit cu microbuzul şcolar în care s-au urcat la picioarele punţii de peste Someş. În ziarul „Magazin sălăjean” de azi, un articol pe această temă: „Finalizarea podului către Rona mai durează”.
.

luni, 8 iunie 2009

Semne de carte proprii din 1996

.
Iată niște semne de carte realizate la Biblioteca Orășenească Jibou pe parcursul anilor 1996 și 1998. Originalele au fost realizate pe un IBM PC 386 și o imprimantă Hewlett-Packard cu jet de cerneală, iar multiplicarea s-a făcut cu un fotocopiator.

În 1 Iunie 1996, la Școala Generală nr.1 (azi Grup școlar „Octavian Goga”), a avut loc una dintre primele noastre acțiuni comune (școală-bibliotecă) de conștientizare a importanței hârtiei: o expoziție de figurine origami împăturite de elevi. Cum pe atunci nu aveam aparat foto, n-a rămas nici o imagine de la manifestare, ci doar un semn de carte pe care se văd o floare de nufăr (lotus) și două broaște săritoare, imagini preluate din articolul Origami, arta de a plia hârtia, apărut în revista „Şcoala noastră” (Zalău), nr.3/1995, p.103-113.


Semnele de carte împărțite ca mici cadouri de Crăciun aveau pe spate și calendarul anului următor. În 1997, pentru a populariza cerințele noastre și orarul instituției, am folosit și niște semne de carte tipărite, găsite în depozitul bibliotecii.
.

Ady Endre - Wesselényi

.
La poalele bătrânului Meseş, acolo unde a poposit cândva căpetenia Tuhutum, cuceritorul, în paradisul pierdut al tinereţii mele, mâine va fi sărbătoare. Mă doare sufletul, pentru că nu voi putea să fiu prezent. M-ar podidi amintirile - m-ar înviora o rază de soare, m-ar vindeca mireasma cetinilor de brad şi m-ar preschimba extazul mulţimii, entuziasmul care se va revărsa mâine dimineaţă peste bătrâna culme a Meseşului, pornit din Zalăul cel dulce, care m-a hrănit şi m-a crescut. Ci eu voi sărbători aici, în depărtare. Voi simţi, nu voi vedea, pădurile arse ale bătrânului Meseş, cimitirul plin de trandafiri tomnateci de pe colina elevilor, clădirea cu turnuleţe a Almei Mater, statura de bronz a lui Wesselényi şi înflăcărarea mulţimii.

Cândva, acolo, la poalele Meseşului, am fost cel mai bogat om din lume. Nu cred să existe în lume un tânăr care să aibă mai multă credinţă şi dorinţă, decât cele insuflate mie de acest pământ sfânt şi clasic. Din marea bogăţie ce-am avut, n-au rămas decât nişte petice de hârtie, puţine la număr, şi un stilou, cu care trudesc zi de zi. Credinţa şi ambiţia s-au devalorizat înfiorător de mult. S-au transformat într-o veşnică îndoială şi într-o nelinişte fără de sfârşit. Cu toate acestea, acum mă simt iarăşi tânăr. În paradisul meu pierdut e sărbătoare şi razele soarelui de toamnă îmbrăţişează minunata făptură a lui Wesselényi şi pe bietul ţăran ce-i iese în întâmpinare, pe care Wesselényi îl ridică alături de el.

Wesselényi şi săracul pălmaş! Poate fără să vrea, maestrul Fadrusz a cioplit o satiră. Această statuie constituie o divină batjocură, dar are şi puterea să cutremure sufletele. Statuia e un anacronism, un reproş şi o satiră. Degeaba îşi întinde Wesselényi braţele către ţăranul cel amărât. Azi nimeni nu-l mai înţelege pe Wesselényi. Puterea cea atotcuprinzătoare s-a dus, flacăra cea înaltă s-a stins. Ţăranul din vecinătatea Zalăului, cel al cărui bunic iobag a fost ridicat alăturea de Wesselényi, îşi amăgeşte foamea ce i-a cotropit pântecele ronţăind un măr sau un fir de paie. Va fi sărbătoare, dar lipsită de spiritul festiv, o sărbătoare a cuvintelor pompoase. Iar seara se vor îngriji, ca la spectacolul omagial de teatru să aibă acces numai notabilităţile. Vor fi acolo fiii şi nepoţii marelui Wesselényi, vor participa reprezentanţii sosiţi din toate judeţele şi marile oraşe, întreaga protipendadă din ţinutul Sălajului, iar plebea se va îmbulzi să pătrundă (orice aniversare e bine să se desfăşoare într-un cadru pitoresc). Singurii care vor lipsi vor fi tocmai Wesselényi şi poporul pe care l-a ridicat la nivelul său.

Unde este acum Wesselényi? Unde este poporul cel eliberat? Niciunde. Iar în momentul când se pun aceste două întrebări, atunci transpar toate nenorocirile din ţară.

Wesselényi a fost cu adevărat un geniu al lumii moderne, anume născut de pământul unguresc cel greu încercat de istorie. Provenea dintr-o familie veche, strălucitoare, privilegiată. El însuşi era puternic, frumos şi deştept. Cu cât un om este mai plin de sine, el poate duce o viaţă mai frumoasă, mai bogată în impresii. Şi acest bărbat cu o statură enormă, care cuprindea laolaltă un Hercule, un Adonis şi un Apollo, a ales să fie un profet martirizat. Iluminism şi un altruism neştirbit. Adică Wesselényi, Voltaire şi Danton. De dragul dreptăţii, ar fi fost în stare să submineze şi să arunce în aer întreaga lume. Alături de Kossuth Lajos, a fost cel mai nobil şi cel mai ales spirit al epocii în care a trăit.

Unde se află azi acest Wesselényi? De asemenea, unde se găseşte poporul pe care l-a ridicat la sine? Locul lui Wesselényi e ocupat azi de Karolyi Sandor. Iar poporul se buluceste la porţile Bratislavei, ca să salute cu urale înţelegerea ce-1 va jupui de piele, ca să sărute piciorul care-l va zdrobi, făcând tot ce a fost posibil ca să redevină iarăşi sclavul unor magnaţi înfumuraţi şi cu toane.

Wesselényi şi-a întins braţele la rugămintea poporului, ca să-l ajute să urce alături de el. Azi, acelaşi popor îşi oferă dosul, ca cisma aristocratică să-l trimită cu un şut bine ţintit înapoi în întunecime.

Mâine, Wesselényi Miklos va fi sărbătorit la poalele bătrânului Meşeş, în oraşul Zalău, în paradisul pierdut al tinereţii mele. Ce să caut eu acolo Cândva rătăceam prin acele locuri cu inima plină de credinţă şi dorinţa de a face bine, cu inima bogată şi mintea încrezătoare. Acum, când credinţa mi-e puţină, dorinţa nu mă mai mână şi văd lucrurile înfiorător de clar, n-am puterea să mă duc acolo. Voi sărbători aici, departe, de unul singur. Voi încercă să-mi întremez nădejdea că se poate îndrepta ceva, că există cinste în lume. Şi mă minunează puterea fatalităţii. Wesselényi a orbit. Poate că o lege implacabilă a destinului a statuat că nu-i permis ca lucrurile să poată fi distinse foarte clar. Orbirea lui Wesselényi s-a dorit, poate, să fie o înfăţişare simbolică a adevărului fundamental că fericiţi pot fi numai cei orbi sau cei care cred orbeşte.

traducere de Györfi-Deák György

Articol apărut iniţial în ziarul "Nagyváradi Napló" (Oradea) din 17 septembrie 1902.

Text maghiar sursă:
http://www.mek.iif.hu/porta/szint/human/szepirod/magyar/ady/adyproza/html/ady29.htm

Oglindă a textului postat pe „Bilet de voie” la adresa:
http://bilet.go.ro/ady01ro.htm

duminică, 7 iunie 2009

Ady Endre - Wesselényi

.
A vén Meszes aljában, ahol pihent a hódító Tuhutum vezér, az én ifjúságom elveszített paradicsomában, ünnep lesz holnap. Fáj a lelkem, hogy nem lehetek ott. Megszállna ott az emlék - megenyhítene a napsugár, meggyógyítana a fenyőillat s megváltana a lelkesedés mámora, mely az én édes, tápláló és fölnövesztő Zilah városomban túlcsap a vén Meszes Terbete-csúcsán is holnap reggelen. De én csak itt fogok, a távolban ünnepelni. A vén Meszes hervadó erdőit, a Diák-domb őszi rózsás temetőjét, a tornyos alma mátert, Wesselényi ércalakját s a lelkesedő ezreket csak érezni fogom, látni nem.

Valamikor ott a Meszes alján én voltam a leggazdagabb talán. Annyi hite és vágya nem volt még ifjú embernek, mint amennyit az a szent, klasszikus föld lehelt belém. Egy kevés papiros, egy napszámoló toll maradt a nagy gazdagságból. A hit és a vágy szörnyen devalválódott. Örökös kétkedés és örökös háborgás lett belőle. Mégis most ifjúságot érzek. Az én elveszített paradicsomomban ünnepelnek s az őszi napsugár Wesselényi gyönyörű alakját csókolja s a szegény parasztét, kinek elébemegy s kit magához emel Wesselényi.

Wesselényi és a szegény munkás!... Fadrusz mester talán öntudatlanul szatírát faragott. Isteni gúnyolódás az a szobor, de meg meg is ríkathatja a lelkeket. Az a szobor anakronizmus, szemrehányás és szatíra. Wesselényi hiába nyújtja karjait a szegény paraszt elé. Wesselényit ma nem értik már. Az a nagy erő elfogyott, az a nagy láng kialudt. Zilahtól nem messze már éhtífuszban rágja szalma-almát az a paraszt, akinek jobbágy nagyapját Wesselényi magához emelte. Az ünnepen nem lesz lélek, csak szó. Este pedig vigyázni fognak, hogy a színházi díszelőadásra csak előkelőségek jussanak be. Ott lesznek a fiai, unokái a nagy Wesselényinek, ott lesznek az összes vármegyék és városok küldött urai, ott lesz Szilágy vármegye egész úri népsége, ott lesz bizonyára a becsődített nép is. Minden ünnephez kell festői háttér. Csak maga Wesselényi fog hiányozni s az a nép, amelyet magához emelt.

Hol van Wesselényi? Hol van a felszabadított nép? Sehol. Hiszen ebben a két kérdésben sír ennek az országnak minden nyomorúsága.

Wesselényi a történelmet élt magyar földnek a modern világra szült valóságos géniusza. Családja régi, ragyogó és kiváltságos. Ő maga erős, szép és eszes. Ha sok benne az ego, a legszebb, legdúsabb életet élheti. és ez a hatalmas férfi, ki Herkules, Adonis és Apolló együtt, fölcsap mártírságra vágyó prófétának. Világosság és igazi altruizmus. Ez Wesselényi, Voltaire és Danton. Az igazságért képes lett volna aláaknázni és felrobbantani a világot. A legnemesebbje és leghivatottabbja a maga korának Kossuth Lajos mellett.

Hol van ez a Wesselényi? De hol a nép is, melyet ő magához emelt? Wesselényit ma Károlyi Sándor pótolja. A nép pedig becsődül Pozsonyba, hol éljent kiált az ő bőrére kötött alkura, megcsókolja a lábat, mely rajta tipor s ő maga segédkezik, hogy dölyfös, nagyurak rabszolgájává váljék újra.

Wesselényi karjait nyújtotta, hogy magához emelje a könyörgő népet. Ma ugyanez a nép kínálja a hátát, hogy jól rúgja bele a mélységbe a nagyúri láb.

Wesselényi Miklóst ünneplik holnap a vén Meszes aljában, Zilah városában, az én ifjúságom elveszített paradicsomában. Mit keresnék én ott? Valamikor csupa hittel és vággyal, gazdag szívvel, naiv elmével bolyongtam azon a helyen. Nincs erőm odamenni most, mikor kevés a hitem, kevés a vágyam s rettenetesen tisztán látok.

Ünnepelek itt a távolban, egyedül. Próbálom a reményt élesztgetni magamban, hogy valami kicsit talán becsületesedhetik, javulhat még a világ. És a fátumon tűnődöm. Wesselényi megvakult. Talán a fátum szabta azt úgy meg, hogy nem szabad nagyon világosan látni. Wesselényi megvakulása talán szimbóluma akart lenni annak az igazságnak, hogy boldogok csupán a vakok és a vakon hivők.

Nagyváradi Napló, 1902. szeptember 17.

Forrás: http://www.mek.iif.hu/porta/szint/human/szepirod/magyar/ady/adyproza/html/ady29.htm

A „Bilet de voie” weblapon létező cikk másolata:
http://bilet.go.ro/ady01hu.htm

vineri, 5 iunie 2009

Cornelia Cordea - Biblioteca Orăşenească Jibou, măsura civilizaţiei

.


Orice localitate care se respectă îşi respectă şi Biblioteca, instituţia care dă măsura civilizaţiei. În pas cu cerinţele contemporane, rolul Bibliotecii creşte pe zi ce trece, îşi schimbă tot mai mult imaginea, iese din tiparele de altădată. Ea este lider în sfera vieţii culturale, iniţiator de parteneriate socio-culturale, un agent al schimbării.

Biblioteca Orăşenească Jibou îşi desfăşoară activitatea în incinta Casei de cultură, având sarcini şi atribuţii în sfera vieţii culturale a comunităţii, cu rol important în activitatea de colecţionare, păstrare şi conservare a valorilor spirituale sub formă de documente purtătoare de informaţii. Ea promovează accesul la informaţie nu ca privilegiu pentru cei care îşi permit acest lucru, ci ca un drept fundamental.

Biblioteca a luat fiinţă în 1948, având un fond de carte de 5000 volume. De-a lungul anilor a fost slujită cu credinţă şi dăruire de mulţi bibliotecari, aceşti simpli şi adesea neobservaţi funcţionari: E. Orban, M. Vancea, Grigorie Pop, Gheorghe Oţet, Maria Pop, Alexandrina Liana Pop, Cornelia Cordea, Györfi-Deák György.

În decursul timpului, biblioteca şi-a îmbogăţit fondul de carte prin achiziţii, donaţii sau sponsorizări, ajungându-se azi, la un fond de carte de 48.430 volume, fond ce reuneşte armonios toate cunoştinţele dobândite de omenire de-a lungul existenţei sale.

Fiind o bibliotecă enciclopedică, în politica de achiziţie s-a urmărit asigurarea cerinţelor de lectură ale tuturor categoriilor de utilizatori.

Biblioteca dispune de o sală de împrumut cu acces liber la raft şi 4 depozite. Sala de împrumut are concomitent şi rolul de sală de lectură şi punct acces internet.

Biblioteca este frecventată de peste 1500 de utilizatori înscrişi, dintre care 1150 cititori activi, care împrumută anual 25.000 volume carte.

Atragerea populaţiei la lectură, îndrumarea lor şi studierea preferinţelor de lectură se face prin informarea bibliografică a utilizatorilor, folosirea fondului de referinţă, a instrumentelor de studiere a colecţiilor bibliotecii. Sala de lectură pune la dispoziţia cititorilor materiale de referinţă, enciclopedii pe domenii, dicţionare, atlase, periodice, bibliografie locală.

Pentru valorificarea eficientă a fondului de carte, biblioteca organizează expoziţii tematice, vitrina noutăţilor, simpozioane, prezentări de carte, întâlniri cu autori. Biblioteca noastră a iniţiat parteneriate culturale cu Şcoala „Octavian Goga", Şcoala „Lucian Blaga" şi Grădiniţa nr. 3, parteneriate ce asigură participarea elevilor la acţiunile organizate de bibliotecă, pătrunzând astfel în tainica lume a cărţilor.

Realizată în colaborare cu cititorii, aici a apărut minirevista „Bilet de voie" (8 numere, 13 septembrie 1996 - 25 august 1999) şi un supliment literar pentru copii, botezat „Bileţel de voie" (5 apariţii: Crăciun 1996; Paşti 1997; Înălţare 1997; 1 Iunie 1998; 21 mai 1999). Publicaţia avea o apariţie trimestrială, formatul A4, era pliată pe de-a latul în 4, astfel încât rezultau 8 pagini. Tirajul era de 200-250 exemplare, multiplicate prin fotocopiere, distribuite gratuit. De asemenea, începând din 1997, de Crăciun sau cu alte ocazii au fost realizate semne de carte, tot în scopuri promoţionale.

În vederea includerii ei în circuitul informaţional, biblioteca a fost dotată cu calculatoare şi o legătură de internet gratuit de către Biblioteca Judeţeană „Ioniţă Scipione Bădescu" Sălaj-Zalău şi Asociaţia „Prietenii bibliotecii". De la 1 aprilie 2002, „Bilet de voie" s-a transformat în sit electronic: http://www.bilet.go.ro, definit ca „Arhiva electronică on-line a principalelor documente şi mărturii ce se referă la istoria şi cultura oraşului Jibou". Documentele existente au fost consultate chiar şi de vizitatori din Australia sau Argentina.

Biblioteca noastră este o instituţie de cultură care creează o atmosferă solemnă şi sobră de studiu, în care Bibliotecarul îşi îndrumă cu competenţă şi solicitudine cititorii şi care le oferă cheia dezlegării misterelor cărţilor.

Cu toate acestea, în societate Bibliotecarul încă n-a biruit deplin. Încă mai trebuie să lupte. Şi nu întâmplător, Sfântul Biruinţei - Sfântul Gheorghe - este patronul său spiritual.


Prezentare apărută în volumul:
Ion Ivănescu - Jiboul la 800 de ani, Editura Silvania, Zalău, 2005.
.