George Bariţ - Părţi alese din istoria Transilvaniei (4)

.

Baronul Wesselényi Miklós cel tânăr

George Bariţ

.
.
Baronul Nicolae Vesselenyi al doilea a fost fiul lui Vesselenyi cel pedepsit cu captivitate de cinci ani sub impăratul Iosif II (§ 86). Scriitorii unguri care au cunoscut bine pe Vesselenyi, tata şi fiu, sunt cu toţii de acord că fiul a semănat în toate părintelui său, care a îngrijit ca şi prin educaţiune să-l imite în bine şi în rău. Deştept la minte, însă şi de o tărie fizică robustă, spătos şi vânos, om de aceia pe care românul îi numeşte Sfarmă-pietrii, era ţinut de către părintele său ca să se deprindă în toate ramurile gimnastice, umblare la vânat, călărit, luptat în arme, alergat, călătorit zile întregi pedestru şi altele ca acestea; îi erau permise şi excese cu vătămarea multor persoane. Ca să-l înveţe a nu se teme de nici un pericol, într-una din zile, pe când pruncul nu era nici de şase ani împliniţi, îl întrebă tată-său dacă vrea să încalece un armăsar înfocat pe care abia atunci îl aduseseră îmblânzit. Nu voi, răspunse pruncul. Pentru ce nu vrei? Mă tem, fu al doilea răspuns. Atunci tatăl său, răstindu-se şi zicând că nici unui Vesselenyi nu-i este permis a se teme de nimic, îl pune pe armăsar şi-i trage acestuia cu un bici. Mama pruncului, care şi de altminterea suferea multe în viaţa sa, la vederea acelei scene, dă un ţipăt sfâşietor, îşi ascunde capul între perini şi stă aşa ca leşinată până ce aude în casă vocea pruncului. Se vede că băiatul, uşor cum era în acea etate fragedă, s-a ţinut bine de coama armăsarului, iar acesta, nesimţind vreo greutate pe sine, nu a cercat să-l trântească, ci alergând ceva cu el s-a oprit undeva şi atunci băiatul a sărit de pe el.

Tatăl său începuse a duce pe băiat cu sine în adunările municipale, până încă nu era de zece ani, şi totdeauna cu săbioara încinsă. Într-o zi, aflându-se cu el în şedinţa municipală a comitatului Solnocul de mijloc, bătrânul Vesselenyi, care ura din suflet şi pe prefectul comitatului, com[itele] Sigismund Teleki, luându-se cu acesta la ceartă, îl batjocori şi înjură cum îi veni la gură până când sări adunarea întreagă asupra lui ca să-l dea afară din sală. Atunci fiul său mai întâi se rugă frumos de adunare ca să-l lase în pace pe tatăl său, iar când văzu că pun mâinile pe el ca să-l dea afară, atunci băiatul, scoţând sabia din teacă, se repezi să injunghie pe oricare-i va fi mai aproape. Oamenii, surprinşi de această cutezare a unui băieţel, nu-şi puseră mintea cu el, lăsară şi pe tatăl său ca să răcnească şi să înjure cât îi va plăcea.

În 1809, când cu insurecţiunea [chemarea la oaste] nobilimii, Niculae era numai de 12 ani, fu ales căpitan la o ceată de insurgenţi, pe care îi trecu la oraşul Carei în revistă în prezenţa arhiducelui Maximilian. Ajuns în anii juniei, adică pe la 1819, acest om tânăr s-a opus cu cea mai mare cerbicie la conscripţiune şi la reglementarea urbarială prin ordonanţe şi a pretins convocarea dietei. Într-aceea, precum s-a mai observat, în acea perioadă a reacţiunii, junimea aristocrată sau junimea de aur, cum îi zic francezii, dispreţuind orice ocupaţiune serioasă şi cu atât mai mult pe cea politică, care, până în 1825, ajunse-se a fi oareşicum de compătimit, ducea lume albă, tăvălindu-se dintr-o plăcere în alta şi, fluturând pe la mesele de toaletă ale damelor, îşi bătea joc de oamenii serioşi, numindu-i pedanţi şi bolnavi de ficat, dacă le mai vorbeau uneori şi de patrie, de ştiinţă, de literatură şi virtuţi civile; beţii, cărţierii [cartoforii], femei şi cel mai mult călărit şi vânat erau ocupaţiunile lor. Tot pe această cale apucase şi Vesselenyi până în 1825 când făcu cea dintâi cunoştinţă cu c[ontele] St. Szechenyi, care, cunoscând şi calităţile bune, unele chiar eminente ale lui Vesselenyi, curând îl luă cu sine în Franţa şi Anglia, unde, dintr-un loc în altul, arătându-i minunile civilizaţiei nici visate până atunci pe la Jibău, Carei şi nici chiar la Pesta, îi dete lecţiuni practice prin învederarea enormei diferenţe între cultura popoarelor apusene şi între barbaria ungaro-transilvană. De atunci Vesselenyi lăsă multe din violenţele tatălui său, conservă însă ura nestinsă către gubern şi o mâncărime nedumerită de a face necurmat opoziţie cu orice preţ, cu timp fără timp şi fără a voi să audă că opoziţiunea cerbicoasă, răzbunătoare în mulţime de cazuri e în stare ca, precum zice românul, să bage în draci chiar şi pe gubernul cel mai bine voitor, când acela vede că ori face bine ori rău, sau cu voie sau fără voie, din plan necugetat sau din neprevedere, lui i se dă tot numai vot de neîncredere. Cu acel capriciu al lui Vesselenyi de a face politică, Szechenyi nu se putea nicidecum învoi. De aici dezhinarea lor după anul 1830.

Vesselenyi avuse domenii numai în Transilvania. Pentru ca să poată agita şi în dieta Ungariei contra gubernului, a cumpărat, de la comitele Károlyi, o bucată de moşie, după care a putut intra sau în casa magnaţilor sau să fie ales în camera deputaţilor. Aşa dânsul participa la două diete, după cum se convocase sau în Ungaria sau în Transilvania. În ambele ţări era neobosit întru a combate pe gubern, iar în domeniile sale a-i opune şi rezistenţă fizică. Nu încape îndoială, în multe avea dreptate Vesselenyi şi amicii lui din opoziţie; el însă şi ai săi voiau să dereagă în câteva săptămâni sau luni tot ce au stricat părinţii lor într-o sută şi mai mulţi de ani. Cel ce voieşte să taie pădurea, din pădure îşi face cozile de secure, şi de aceştia s-au aflat la unguri totdeuna în mare abundenţă.

Încât pentru scopurile umanitare ale lui Vesselenyi trebuie să recunoaştem că el, în urma experienţei făcute în Europa şi după ce a studiat mai mult, se înblânzise către popor, a lăsat şi nebuniile de a se rămăşi că va sări cu calul peste câte o persoană, fără ca să o vatăme şi apoi aceea să rămâie călcată şi moartă, precum i se intâmplase la Cluj. Chiar şi despre poporul român Vesselenyi a vorbit şi scris pe la 1830 şi mai târziu cu destulă compătimire, cerând să i se acorde toate drepturile civile şi politice; a lucrat şi el mult, ca şi Szechenyi, pentru desfiinţarea iobăgiei, punând numai condiţiunea categorică ca toţi românii, slovacii, rutenii, sârbii să se declare de maghiari curaţi, să înveţe limba maghiară, iar limba lor maternă să o arunce în camera cu vechiturile, la care chiar şi românii săteni de înainte cu cincizeci de ani, aflând despre acea condiţiune răspundeau că, decât aşa, mai bine vor să rămâie în starea în care se află, adică iobagi.

Gubernul Transilvaniei intentase lui Vesselenyi proces criminal în 1834. În Ungaria se pornise cercetare secretă asupra lui, încă din 1833, ca în contra unui conspirator şi rebel; a fost însă citat mai întâi numai în 1835, iar tratarea lui a fast neasemănat mai blândă decât bunăoară a lui Lovassy, Kossuth ş.a. Cercetarea contra lui Vesselenyi a durat trei ani, şi în tot timpul acela nu a stat închis; lui i s-a permis, nu ca celorlalţi, ca să-şi ia apărător pe oricine va voi; a şi fost apărat foarte bine şi frumos mai ales de către Franc[isc] Kolcsei [726], renumit în istoria ţării. Însă toată apărarea emitentă nu a folosit inculpatului nimic. Este o formulă veche la unele guberne : a se statori câte un exemplu, care să bage în spaimă pe alţii, sau, vorbind în limbajul creştinismului, cineva trebuie să fie răstignit pentru toţi ceilalţi, "exemplum statuere" [a fi de exemplu].

N. Vesselenyi a fost condamnat în ambele instanţe la trei ani închisoare în fortăreaţa de la Buda. Sănătatea condamnatului însă apucase a suferi foarte mult, după cum se spunea, în urma unor excese extraordinare, începuse a i se debilita vederea ochilor. Aşa, gubernul, după o captivitate scurtă, l-a dispensat; pe onoarea lui, ca să meargă la Graefenberg, unde se instalase cea dintâi cură de apă rece, spre a-şi căuta sănătatea. Acolo a petrecut Vesselenyi anii de pedeapsă dictaţi asupra lui, după care însă tot îşi pierdu vederea.

Pe când junimea din Ungaria era persecutată pentru delicte politice şi, pe cât a durat procesul lui Vesselenyi, au fost arestaţi şi aici în Transilvania mai mulţi tineri maghiari, unii pentru demonstraţiuni făcute asupra arhiducelui Ferdinand d'Este, alţii, anume dintre advocaţi şi practicanţi de avocatură, cu titlul de conspiratori, care ar sta în corespondenţă secretă cu cei din Ungaria, cu democraţi şi republicani, mai şi cu poloni revoluţionari. Acei contemporani de-ai noştri nu prea vorbeau bucuros despre câte păţiseră în timpul captivităţii lor. Unora le era foarte greu să spună, căci, deşi nobili privilegiaţi, au mâncat bătăi: altora le venea şi mai cu ruşine că, deşi au fost judecaţi numai pentru delicte politice, totuşi au fost inchişi în fortăreaţa de la Gherla, care este loc de corecţiune destinată numai pentru oameni condamnaţi pe mai mulţi ani sau pe viaţă, pentru crime ordinare grele, omor, tăciunărie [incendiere], falsificatori de monete, plastografi ş.a.

Au păţit-o şi câţiva dintre foştii membrii ai dietei din 1835. Profesorul Carol Szász de la Aiud, cunoscut, ca şi Alexe Dosza de la Târgu Mureş, ca cel mai bun jurist, cunoscător de drepturile ţării, a fost silit să schimbe catedra de drepturi cu cea de matematică; baronul Dionisie Kemeny, oratorul înfocat, fu trimis în plimbare pe vreo doi ani, adică exilat. Ladislau (Vlad) Gál, om erudit, procuror de stat (director causarum), fu destituit, penţru că el nu aflase motiv de a face lui Vesselenyi proces, ceea ce însă a aflat succesorul său cu prisosinţă.

De altminteri nu se mai poate ascunde nici acea împrejurare, că, până la 1833, tinerimea feudală era peste măsură aplecată la excese din cele mai brutale şi barbare; anume la tineri magnaţi le plăcea să caute certuri cu ofiţeri din armată. Cu aceştia o păţeau cam de regulă foarte rău, din cauză că, în acea epocă, dintre coconaşi erau foarte puţini deprinşi în arme şi în dueluri se nefericeau, din care cauză Vesselenyi, în cartea sa intitulată "Prejudicii" (Balitéletek) înfrunta (1830) aspru pe junime, căci îi este frică de arme şi că mulţi stau să se ascundă în câte o borticică de şoarece la vederea unei arme de foc, deşi nobilimea avea multe de acelea.

Aceasta era situaţiunea şi în Transilvania pe când ţara venise sub regele Ferdinand V. [727].

---------------------------

George Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani din urmă. 2 vol. Ediţia a II-a. Braşov: Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Braşov, 1994. Volumul I, p.551-554.

Oglindă a textului postat pe „Bilet de voie” la adresa:
http://bilet.go.ro/baritws2.htm