Ady Endre - Wesselényi

.
La poalele bătrânului Meseş, acolo unde a poposit cândva căpetenia Tuhutum, cuceritorul, în paradisul pierdut al tinereţii mele, mâine va fi sărbătoare. Mă doare sufletul, pentru că nu voi putea să fiu prezent. M-ar podidi amintirile - m-ar înviora o rază de soare, m-ar vindeca mireasma cetinilor de brad şi m-ar preschimba extazul mulţimii, entuziasmul care se va revărsa mâine dimineaţă peste bătrâna culme a Meseşului, pornit din Zalăul cel dulce, care m-a hrănit şi m-a crescut. Ci eu voi sărbători aici, în depărtare. Voi simţi, nu voi vedea, pădurile arse ale bătrânului Meseş, cimitirul plin de trandafiri tomnateci de pe colina elevilor, clădirea cu turnuleţe a Almei Mater, statura de bronz a lui Wesselényi şi înflăcărarea mulţimii.

Cândva, acolo, la poalele Meseşului, am fost cel mai bogat om din lume. Nu cred să existe în lume un tânăr care să aibă mai multă credinţă şi dorinţă, decât cele insuflate mie de acest pământ sfânt şi clasic. Din marea bogăţie ce-am avut, n-au rămas decât nişte petice de hârtie, puţine la număr, şi un stilou, cu care trudesc zi de zi. Credinţa şi ambiţia s-au devalorizat înfiorător de mult. S-au transformat într-o veşnică îndoială şi într-o nelinişte fără de sfârşit. Cu toate acestea, acum mă simt iarăşi tânăr. În paradisul meu pierdut e sărbătoare şi razele soarelui de toamnă îmbrăţişează minunata făptură a lui Wesselényi şi pe bietul ţăran ce-i iese în întâmpinare, pe care Wesselényi îl ridică alături de el.

Wesselényi şi săracul pălmaş! Poate fără să vrea, maestrul Fadrusz a cioplit o satiră. Această statuie constituie o divină batjocură, dar are şi puterea să cutremure sufletele. Statuia e un anacronism, un reproş şi o satiră. Degeaba îşi întinde Wesselényi braţele către ţăranul cel amărât. Azi nimeni nu-l mai înţelege pe Wesselényi. Puterea cea atotcuprinzătoare s-a dus, flacăra cea înaltă s-a stins. Ţăranul din vecinătatea Zalăului, cel al cărui bunic iobag a fost ridicat alăturea de Wesselényi, îşi amăgeşte foamea ce i-a cotropit pântecele ronţăind un măr sau un fir de paie. Va fi sărbătoare, dar lipsită de spiritul festiv, o sărbătoare a cuvintelor pompoase. Iar seara se vor îngriji, ca la spectacolul omagial de teatru să aibă acces numai notabilităţile. Vor fi acolo fiii şi nepoţii marelui Wesselényi, vor participa reprezentanţii sosiţi din toate judeţele şi marile oraşe, întreaga protipendadă din ţinutul Sălajului, iar plebea se va îmbulzi să pătrundă (orice aniversare e bine să se desfăşoare într-un cadru pitoresc). Singurii care vor lipsi vor fi tocmai Wesselényi şi poporul pe care l-a ridicat la nivelul său.

Unde este acum Wesselényi? Unde este poporul cel eliberat? Niciunde. Iar în momentul când se pun aceste două întrebări, atunci transpar toate nenorocirile din ţară.

Wesselényi a fost cu adevărat un geniu al lumii moderne, anume născut de pământul unguresc cel greu încercat de istorie. Provenea dintr-o familie veche, strălucitoare, privilegiată. El însuşi era puternic, frumos şi deştept. Cu cât un om este mai plin de sine, el poate duce o viaţă mai frumoasă, mai bogată în impresii. Şi acest bărbat cu o statură enormă, care cuprindea laolaltă un Hercule, un Adonis şi un Apollo, a ales să fie un profet martirizat. Iluminism şi un altruism neştirbit. Adică Wesselényi, Voltaire şi Danton. De dragul dreptăţii, ar fi fost în stare să submineze şi să arunce în aer întreaga lume. Alături de Kossuth Lajos, a fost cel mai nobil şi cel mai ales spirit al epocii în care a trăit.

Unde se află azi acest Wesselényi? De asemenea, unde se găseşte poporul pe care l-a ridicat la sine? Locul lui Wesselényi e ocupat azi de Karolyi Sandor. Iar poporul se buluceste la porţile Bratislavei, ca să salute cu urale înţelegerea ce-1 va jupui de piele, ca să sărute piciorul care-l va zdrobi, făcând tot ce a fost posibil ca să redevină iarăşi sclavul unor magnaţi înfumuraţi şi cu toane.

Wesselényi şi-a întins braţele la rugămintea poporului, ca să-l ajute să urce alături de el. Azi, acelaşi popor îşi oferă dosul, ca cisma aristocratică să-l trimită cu un şut bine ţintit înapoi în întunecime.

Mâine, Wesselényi Miklos va fi sărbătorit la poalele bătrânului Meşeş, în oraşul Zalău, în paradisul pierdut al tinereţii mele. Ce să caut eu acolo Cândva rătăceam prin acele locuri cu inima plină de credinţă şi dorinţa de a face bine, cu inima bogată şi mintea încrezătoare. Acum, când credinţa mi-e puţină, dorinţa nu mă mai mână şi văd lucrurile înfiorător de clar, n-am puterea să mă duc acolo. Voi sărbători aici, departe, de unul singur. Voi încercă să-mi întremez nădejdea că se poate îndrepta ceva, că există cinste în lume. Şi mă minunează puterea fatalităţii. Wesselényi a orbit. Poate că o lege implacabilă a destinului a statuat că nu-i permis ca lucrurile să poată fi distinse foarte clar. Orbirea lui Wesselényi s-a dorit, poate, să fie o înfăţişare simbolică a adevărului fundamental că fericiţi pot fi numai cei orbi sau cei care cred orbeşte.

traducere de Györfi-Deák György

Articol apărut iniţial în ziarul "Nagyváradi Napló" (Oradea) din 17 septembrie 1902.

Text maghiar sursă:
http://www.mek.iif.hu/porta/szint/human/szepirod/magyar/ady/adyproza/html/ady29.htm

Oglindă a textului postat pe „Bilet de voie” la adresa:
http://bilet.go.ro/ady01ro.htm