Sânziana Batişte

.


Biografie
(de pe saitul Uniunii Scriitorilor):

Pseudonimul Mariei – Felicia MOŞNEANG. Poetă. Prozatoare. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

Adresa: RO.335200, Brad, Str. Libertăţii, Bl. C21, Ap. 12. Tel. 0254/613639; 0745803083;
E-mail: sanzianabatiste@clicknet.ro


DATE BIO-BIBLIOGRAFICE

Născută la Brad, Hunedoara, în 4 noiembrie 1943. Părinţii: Dimitrie Moşneang, din Semlac, Arad şi Margareta Moşneang (născută Cerna), din Cugir, Alba.
Şcoala Elementară şi liceul – la Brad (1950-1961), apoi Facultatea de Filologie, U.B.B. Cluj (1967). Din anul absolvirii, până în 2001, profesoară în Someş Odorhei, Sălaj. Din 2001 se restabileşte în oraşul natal, continuându-şi activitatea didactică în şcoli din Brad şi zona Brad.
Debut absolut: poezia „Pentru când vii”, semnată Bianca Mireş („România literară”, 7 noiembrie 1968).



VOLUME PUBLICATE:

• „Zodia Lupilor”, versuri, Felicia Moşneang, Ed. „Clusium”, Cluj Napoca, 1999, 80 p.;
• „Miei de lumină”, versuri, Sânziana Batişte, Ed. „Clusium”, Cluj Napoca, 1999, 80 p., ilustraţia copertei aparţine autoarei;
• „Doine şi dore”, versuri, Sânziana Batişte, Ed. „Clusium”, Cluj Napoca, 2001, 80 p., ilustraţia copertei aparţine autoarei;
• „Dulce Arizona”, proză scurtă, Sânziana Batişte, Ed. Călăuza, Deva, 2002, 88 p. concepţia copertei aparţine autoarei.
• „Odaie sub cer”, versuri, Sânziana Batişte, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2007, 125 p, coperta Gheorghe Pârcălăboiu;
• „Păşunile zeilor. Haiku. Les pâturages des dieux”, versuri, Sânziana Batişte, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2007, 83 p, coperta Gheorghe Pârcălăboiu;



APRECIERI POZITIVE CARE AU ÎNCURAJAT-O ÎN DEMERSUL LITERAR:

Ştefan Augustin Doinaş, „Familia” nr.5 şi nr. 13, 1975;
Ion Gheorghe, „Luceafărul”, 14 sept. 1985, 2 aug. 1986;
Gabriela Negreanu, „Luceafărul”, 13 mai 1989, („...un limbaj puternic articulat, univers tematic propriu, ştiinţa compunerii poemelor” lirism „percutant”).


SELECŢIE DIN REFERINŢELE CRITICE

* „Versul frumos e o duminică a muncii. Mâna ce-l scrie e asemuitoare limbii ce-l vorbeşte. E gâtul lebedei. Gâtul lebedei seamănă cu trupul lung al plopului. Este atât de lung, de prelung, încât el nu este de spânzurat; laţul razei de stea îl sărută.”
(Nichita Stănescu, „De Felicia”, în „Orizont”, nr.2, 15 ian. 1981)

* „Poezia Feliciei Moşneang e una ce „decorează” un interior ce stă sub semnul unei melancolii de toamnă târzie, în odaia ce seamănă cu un „fulg uriaş”, tânjind spre lumină, înconjurată de „fierăstraiele nopţii”. Se compune sub acest demonism al luminii şi umbrelor o sensibilitate aparte a unei poezii feministe, în care singurătatea şi visarea, iubirea şi spectrul morţii, un soi de bovarism ce atinge fiinţa, trimit înspre o imagine a unui alt spaţiu ce trebuie cucerit. Volumul Feliciei Moşneang convinge chiar la debutul lui prin claritatea expresiei şi sinceritatea scopului propus, acela de a face poezie, de a se confesa în faţa unei oglinzi imaginare, de a avea tăria de a spune „eu” unei instanţe ce îşi va fi mereu egale[...]”
(Florin Lazăr, „Felicia Moşneang: „Zodia Lupilor”, în „Steaua”, nr. 5-6, 1999)

* „Stări meditative, situarea eului în universul înconjurător, raţiunea de a fi, prin iubirea atotstăpânitoare, iată motive pentru jubilaţii ale acestei lirici feminine, a unei poete din nordul transilvan, SÂNZIANA BATIŞTE (născută MOŞNEANG), care profesează meseria de dascăl. Poezia ei aduce în întregime după o sine o melancolie luminoasă, dar fără a sentimentaliza, cu tristeţi care nu se învecinează niciodată cu deznădejdea. Ci care se statornicesc într-un cuprins al calmului hieratic. Nici iubirea neîmplinită nu devine, până la lacrimi, dramă. Nici singurătatea nu ajunge în vecinătatea tragică a durerii. Totul rămâne la un hotar al liniştii, al împăcării de sine. Nimic violent aici. Nimic crispat. Totul, stăpânit. Până şi durerea trebuie netezită cu gesturi liniştite. Poeta nu e, totuşi, o glacială. Sub aerul ei hieratic, statuar, bănuieşti frisonul unui suflet simţitor. Iar dacă ea apare totuşi abstrasă, aceasta se face doar din faţa unui real agresiv şi din preajma momentelor prea arzătoare ale existenţei. Trăirile plutesc într-un vag şi pornirile fiinţei, care nu participă, prin sânge şi carne, cu toate simţurile, la elogiul sau la biciuirea vieţii. Şi, totuşi, poezia această dă senzaţia şi pulsul vieţii. Dar uneia, săvârşită într-o zonă de o puritate exanguă, hieratică, unde oficiază, parcă, o poetesă cu gesturi sacerdotale la miracolul existenţei sentimentelor[...]”.
(Ion Arieşanu, „Sânziana Batişte, „Miei de lumină”, în „Orizont”, nr. 17.03.2000)

* „[...]Căutarea adevărului ultim al fiinţei, determinarea raportului dintre fatalitate şi liber arbitru devin punctul nodal, tematic şi problematic, al volumului, confesiunea poetei aducând în prim plan un eu contorsionat, scindat, care-şi pune mereu la îndoială identitatea. Din acest motiv mare parte a poemelor sunt încercări de autodefinire – în raport cu Divinitatea, cu celălalt, cu sine. Poeta se autoproclamă de pe o treaptă de excepţionalitate, aşezându-se, faţă de „ceilalţi”, pe o poziţie detaşat-trufaşă; incompatibilitatea dintre eul poetic şi cei care „trec făloşi prin lumină” este subliniată în mod repetat (...) Având conştiinţa superiorităţii, poeta se retrage din lumea plină de „baloane multicolore / panglici / şi tobe / şi trâmbiţi” („Atâta fală”), autoizolându-se într-un clan restrâns de privilegiaţi care au găsit poarta de acces spre „ascunsul murmur” („Vama”) al inspiraţiei. Intensitatea afectivă, dar şi refuzul pervertirii spirituale determină recluziunea într-un cerc de iniţiaţi, toţi născuţi sub zodia lupilor, toţi sortiţi unui destin de excepţie (Zodie). Singuratic, înzestrat cu capacitatea de a vedea în întuneric, lupul devine un dublu al poetului care vede şi extrage din preformal contururile artei sale. Vama dintre exprimat şi inexplicabil este locul în care poetul plăteşte tribut Poeziei; actul scrierii e o „tipărire” a văzduhului „cu cioturile/ însângerate / Ale sufletului” (Orb). Venind din tradiţia romantică şi situându-se în descendenţa „hemografiei” stănesciene, Felicia Moşneang vede procesul de creaţie ca pe unul de combustie şi sacrificiu. Jertfa i-mediată a poetului devine o replică la sacrificiul cristic, ea fiind, totodată, şi un element compensator al desacralizării lumii şi al dispariţiei lui Dumnezeu: „Ascuns în poruncile tale / Din veac în veac în veac te arăţi” (Ascuns în poruncile)[...].”
(Tatiana Tudorache, „Sub semnul Lupilor”, în „Orizont”, nr. 6, 1999)

* „[...]Apelul iniţial (şi iniţiatic) la metafora Bizanţului se extinde laborios şi delicat, pe „vitraliul” liric al cărţii. Melodioasă, rostirea poetică sporeşte cantabil, pe registrul uşor blagian al sacrului re-extras din profan (istorie), în poeme egale, ca „trepte suave / pe care sufletul păşeşte înfrigurat / spre pajişti eleusine”. Sânziana Batişte defineşte arta poetică drept stare primordială, indestructibilă, una a bucuriei. Jocul poetic este jocul copilăriei paradiziace, pridvorul sanctuaric al iluminării, poemele fiind instrumentaţia ceremonialului. Metafora mieilor de lumină conţine şi dezvoltă o hermeneutică a religiozităţii de tip străvechi, precreştin, suind grav şi oarecum sever în revelaţia misteriosului triadic, al simbolului: „sacrificiul” (mielul) şi „lumina” (divinul)[...]”.
(Eugen Evu, „O scriitoare, trei cărţi”, în „EuroObiectiv”, nr. 29, 2002)

* „[...] placheta intitulată „Doine şi dore” şi-a propus să grupeze o parte „dintre poeziile scrise în manieră folclorică între anii 1963-1989”. Din punct de vedere tehnic, ni se oferă o pistă falsă, rare sunt stihurile în metrică populară, cu versuri scurte şi rime împerecheate. (...) Joncţiunea cu înţelepciunea are loc undeva mult mai în profunzime, în spiritualitatea poeziei („Grăuntele de nisip”). Mai mult decât doinele, dorele, fiicele dorului, sunt cântece de jale. Precum doinele sunt doinite, dorele, iscate din durele rădăcini înfipte în ţărâna din care au fost plămădite, adâncite până ce dor, se doresc dureros, transformând durerea în durată, aducându-ne aminte de mitul estetic, de soţia meşterului cel mare, cea zidită în temelii[...].”
(Györfi-Deák György, „Despre doine şi dore”, în „Transilvania Jurnal”, 3 martie 2001)

* „Schiţa „Marginea” are anvergura epică a unui roman şi intensitatea lirică a unui poem. În câteva zeci de rânduri autoarea face vizibile, ca la lumina unui blitz, figurile mai multor personaje, fiecare cu destinul său [...]”
(Alex. Ştefănescu, „Ieşirea din anonimat: Felicia Moşneang”, în „Flacăra”, nr. 25, 1995)

* „Trecând de la poezie la proză scurtă… (scriitoarea) e o surpriză plăcută şi în „Dulce Arizona”; corolar de proze scurte îmbibate de o dominantă parabolă: lumea meschină, aplatizată, sinistră, a ultimului deceniu ceauşist (…) Regăsim în carte ceea ce, de fapt, nu a pierit după 1989, ci s-a disimulat fenomenologic tenebros, s-a redistribuit pentru multă vreme, în chiar structurile „ontologice” ale societăţii cripto-ceauşiste. Dedublările, duplicitarismul, mediocritatea, însă unele cu etichetă „telectuală”, sunt tumorale, maligne, iar autoarea operează abil cu bisturiul unei psihanaliste de vocaţie. („Darwin”, „Accente”). Edificatoare în sensul sus-citat „Darwin” e perla cărţii. Evident, avem în faţă o carte autentică a literaturii de sertar, una relevantă.”
(Harold Breteanu, „Dulce Arizona”, sau „souvenir” din ţara lui „escu”, în „Provincia Corvina”, nr. 27, 2003)

* „[...]Cele nouăsprezece proze din „Dulce Arizona”, cu excepţia ultimei povestiri („Alexlandia”), au fost scrise înainte de 1989, dar în ciuda acestui fapt, nu au pierdut nimic în savoarea şi valoarea lor literară. Un iubitor al epicului dur ar putea rămâne poate descumpănit de aceste demonstraţii de inteligenţă şi sensibilitate, de profunzimea introspecţiunii şi neţărmurita răbdare şi dragoste cu care autoarea se apleacă asupra personajelor sale, suflete sensibile, suflete – fluturi în vulnerabile zboruri de o clipită, urmate de aceeaşi ezitare şi teamă dintotdeauna, cu desluşirea esenţei / tainei celor mai banale lucruri, în căutarea unei raze de speranţă, unui reazem şi refugiu din calea povarei existenţiale. [...]De la schiţarea unor stări de prea delicată aşteptare, ori fotografii ale penibilităţii, până la poemul în proză, (autoarea) e o excelentă observatoare a sufletelor delicate, rămase parcă dintr-un alt timp, apus, în această lume insensibilă, agresivă şi lipsită de speranţă. Demnitate, nesfârşit de multă demnitate în aceste proze delicate ca foşnetul mătăsii, de echilibru desăvârşit şi, în acelaşi timp, şi o rafinată peisagistică a naturii umane[...].”
(Ladislau Daradici, „Natură moartă cu suflet de fecioară”, în „Arhipelag”, nr. 1-2, 2002)

* […] Iată că, în 2007, poeta a revenit în prim – plan cu două noi plachete,de facturi diferite: „ Odaie sub cer “,şi “ Păşunile zeilor .Haiku.Les pâturages des dieux „ ambele publicate la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj.Prima este explicit o carte de versuri scrisă împotriva mode-lor din vremea noastră.Nu este nicidecum vorba de o „ încremenire în proiect “, de o res-pingere sterilă a « vremurilor noi « sau un sever conservatorism tip « ochelari de cal « Ca literat şi ca dascăl,poeta a dobândit experienţa unui fel suav de a trăi artisticul în chip paradisiac ,pe care generaţia comentatorilor de bloguri şi a consumatorilor de junk food nu ştie cum să-l redescopere ,deoarece jocurile violente şi filmele cu cafreală le-au inoculat falsa credinţă că la poarta Raiului interior stau de pază nişte arhangheli Jedi cu săbii laser : « E şoul – şourilor ( Se- nţelege / la circul vorbelor paiaţa-i rege ) „( Argument )
Odaia de „sub cerul infinitului netimp„ cuprinde trei secţiuni ,în fapt,ilustrările a trei stări de spirit : deznădejdea – „Târziu,cuvintele„; redobândirea încrederii – „ Edicte” ; puterea de a înfrunta : „ Nu te mira/Străine /De opaiţul ce arde veşnic / La casa mea /De faţa mea albă / De ochii strălucitori / Priveşte mai bine / Cum se întorc iarăşi din lume / Copilele mele /Speranţele „( Nu te mira ).
In fapt ,eşantionarea e oarecum convenţională ,volumul are o structură stilistică spi-ralată.Se reiau aici ,uneori pe un plan superior, teme, procedee şi ritmuri exersate în apariţiile anterioare.Autoarea pare că se lasă ademenită de joaca dorelor : „ Ploaie de şoapte/Ploaie de noapte / Ploaie de ploi / Dezlănţuie – te în noi „ ( Dans – sfâşiere ).Iată aici bucuria dansului,a feminităţii seducătoare,premisa extazului.Mişcarea,ritmul, legătura dintre cer şi pământ ( ploaia )generează arta şi împlinirea ,sensul suprem.Continua frământare filosofică a înţelesurilor devine stearpă şi lipsită de rost. Paradoxal ,acum şi aici puterea de a crea rezultă tocmai din absenţa cuvântului ,deoarece ,odată cunoscută ori-ginea tuturor lucrurilor,vorbele îşi pierd rostul : „ Ţipătul naşterii mele e cel mai frumos /Ţi – l pun în braţe / C – un pumn de stele / De vrei îl păstrezi / De vrei le scapi pe jos /Ci eu / Mă –mpodobesc cu tăcere „ ( Edicte ).Surprinzătoare răsturnare de perspectivă ! ( Totu – i prezis ? ) Totul e scris / AŞA – SE – NAŞTE – N – LUME - DUMNEZEU „ /( Herghelii de lumină „)
În volumul bilingv ( româno – francez ) de poezie haiku „ Păşunile zeilor.Haiku.Les pâturages des dieux „ obsesia temporalităţii vag marcată în cartea prece-dentă ,capătă proporţii şi o însemnătate covârşitoare .Din aparenta nemişcare a eternităţii,topos gravitaţional şi piedică naturală greu de sesizat pe parcursul goanei noastre dintru naştere întru dispariţie , Sânziana Batişte desprinde un întreg evantai de durate ,de la zbaterea clipei până la roata anotimpurilor : timpul bălteşte , timpul dospeşte , devine un zaţ al vremii ,pulsează sub zăpada grea la Dupăpiatră .
Haiku – ul, floarea spontană a contemplaţiei , presată în grila celor trei versuri ,cu metrică 7 – 5 - 7 silabe ,cere o raportare obligatorie la mersul vremurilor.Cinstind tradiţia japoneză ,poeta îşi împarte volumul în sferturi ca să parcurgă întregul ciclu vital al geosferei .[…]
Grupajul sezonier se încheie cu instantaneul diafan al omătului spulberat ,umbră a licornei , imagine de început şi de sfârşit a paginii goale ,liman al realităţii,dincolo de care imperceptibilul şi imaginarul ne transportă în sânul unei fiinţări pure,transcendentale.
În clepsidra durată de pana poetei ,notaţiile fugitive de surprindere a eternului din cotidian constituie tot atâtea grăunţe cristaline de cuarţ trecute prin strunga sticlei amorfe. ( Gyorfi – Deak – Gyorgy - „ Eternitatea , secundă cu secundă „ în „ Caiete Silvane „nr.9( 33 ),octombrie 2007 )

* „Prozatoare de talent dar şi poetă sensibilă,brădeanca Sânziana Batişte abordează cu simţul special al haijinului haikuul.O face în româneşte şi echivalând în franceză.Cartea ei este un aranjament delicat, o ikebana care valorifică şi astfel valenţele sufleteşti ce transpar din prozele ei deloc nostalgice,evocatoare şi cu simţul umorului […] Genul nipon îi vine poetei ca o mănuşă de grădină.Micile bijuterii lirice au ceva autumnal dar şi crepuscular,de trandafiri ce ard încă în toamna târzie…(” Profondeur ardente, d` un esprit subtil, modelé en epreuve.Noble maturité .Vitrails sanglés en cadre de fer de la douleur. » (Maria Vârcioroveanu ).
Într – adevăr,florile se uită printre grilaje,iar inima are un ochi mistic în centru…”
Eugen Evu – „ Sânziana Batişte – Păşunile zeilor.Haiku.Les pâturages des dieux „ în « Provincia Corvina « , nr.10 ( 47 ), 2008 .


ALTE REFERINŢE:

În periodice:

Suciu, Iuliu, „Şcoala noastră”, nr. 1, 1993;
Mureşan, Viorel, „Poesis”, nr. 10-11-12, 1994;
Silviu-Boerescu, Dan, Art-Panorama, nr. 14, 1999;
Tăutan, Viorel, „Limes”, nr. 3, 2000;
Borşoş, Mihai, „Arhipelag”, nr.1-2, 2000;
Rogojină, Lavinia, "Steaua nr. 10-11, 2007

În volume:

Toma-Damşa, Maria „Atentat la lectură”,
Biblioteca „Provincia Corvina”, Hunedoara, 2004;
Razba, Maria „Personalităţi Hunedorene.
Oameni de cultură, artă, ştiinţă, tehnică şi sport (sec. XV-XX)” Ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Emia, Deva, 2004;
Neag, Romulus, „Monografia municipiului Brad”, Ed. Corvin, Deva, 2004
Bălaş, Lucia, Bódis Ottilia, coordonator Florica Pop, „Oameni de seamă ai Sălajului”,
vol. II, Zalău, 2006.