Ioan Abrudan şi Aurel Medve - Calcarul de Rona

.
Este un monument al naturii (categ. a III-a IUCN) de tip geologic, situat pe malul râului Someş, la vest de satul Rona, aparţinător de oraşul Jibou. Numărul de înregistrare în Legea 5/2000 este 2.685 şi a avut ca acte normative de declarare Dec. 259/1975 a CPJ Sălaj şi Hot. 5/1995 a CJ Sălaj. Administratorul ariei este Primăria oraşului Jibou, terenul fiind în proprietatea publică a acestuia. Aria se află la o altitudine medie de 210 m, având următoarele coordonate geografice centrale: 470 15' 26" lat. N şi 23016' 19" long. E. Suprafaţa ariei este de 0,50 ha, iar distanţa faţă de aşezările urbane este de 1 km până la Jibou şi 27 km până la Zalău.

Ocupând doar 0,50 ha, aceasta se numără printre cele mai mici arii naturale protejate din Sălaj, dar el compensează prin valoarea ştiinţifică pentru istoria geologică a României, aici aflându-se stratotipul „Calcarului de Rona". Pentru a înţelege mai bine semnificaţia acestui monument al naturii vom face o scurtă incursiune în geologia zonei oraşului Jibou.

În nord-vestul Bazinului Transilvaniei, peste fundamentul cristalin Precambrian s-au aşternut discordant depozitele sedimentare ale „Formaţiunii de Jibou" (denumirea veche era de „argilele vărgat inferioare"), larg dezvoltată între Munţii Meseş şi Masivul Dealu Mare. Ea este separată în două părţi, de către intercalaţia de depozite sedimentare lacustre şi marine denumite „stratele de Rona" (Meszáros, 1997). Partea inferioară a formaţiunii este alcătuită din pietrişuri, argile şi conglomerate de culori diferite, cărămizie, roşie, cenuşie, violet sau verde, în funcţie de oxidarea fierului din compoziţia mineralelor. Acest material a fost adus de apele curgătoare şi torenţiale din masivele cristaline învecinate (Meseş şi Dealu Mare), formând depozite piemontane, adeseori cu o stratificaţie încrucişată. La nord de satul Cheud, la poalele masivului Dealu Mare, aceste depozite măsoară doar 40 m grosime, la Someş Odorhei ating o grosime de 700 m, iar la Jibou au peste 1.000 m, fenomenul fiind cauzat de evoluţia paleogeografică a zonei.

La sfârşitul Cretacicului superior şi începutul Neozoicului s-au produs mişcările tectonice din faza laramică a orogenezei alpine. Teritoriul actual al Sălajului era un vast masiv cristalin, cutat în orogeneza hercinică, relativ rigid. El a fost sfărâmat de mişcările laramice în mai multe blocuri dintre care unele au fost ridicate puternic (Meseş, Dealu Mare, Măgura Şimleului, Culmea Codrului) işi supuse unei eroziuni intense, în condiţiile unui climat tropical-subtropical cu regim pluviometric sezonier, iar altele s-au scufundat, funcţionând ca depresiuni locale în care s-au acumulat pachete de sedimente, care la Jibou, la doar 20 km de Dealu Mare, măsoară peste 1500 m (Ciupagea şi colab., 1970).

„Stratele de Rona" sunt alcătuite din depozite predominant lacustre (căci au existat şi perioade salmastre şi chiar marine) formate din calcare alb-cenuşii şi bej-ruginii, alternând cu marne cenuşiu-albăstrui, cu un nivel de „pungi" cu illit verde şi concreţiuni silicolitice (foarte dure, numite septarii, cu diametru variind de la 5 - 25 cm, purtând în interior fosile de nevertebrate), aşezate în strate monoclinale, către sud, contrar cursului râului Someş. Geologul Th. Joja (1956) a denumit aceste calcare de apă dulce, cu o faună de Limnea, Paludina şi Planorbis, ca fiind „Calcarul de Rona", nume consacrat ulterior în geologia românească. Această lentilă uriaşă de calcar are grosimea maximă în zona satului Cuceu (400 m), scade la 250 m la Rona, iar apoi dispare spre nord la Someş Guruslău şi spre nord-est la Ileanda.

Mai recent, în stratele „Calcarului de Rona" s-au identificat numeroase resturi fosile de moluşte (Galba şi Australobis), ostracode, schelete de peşti şi reptile. Faţă de deschiderea clasică a stratelor, situată în amonte de puntea pietonală ce traversează Someşul spre Rona, în partea sud-estică a Grădinii Botanice din Jibou apare o deschidere în care aflorează calcare şi marne caracteristice părţii inferioare a „Calcarului de Rona" unde starea de păstrare a fosilelor este mai bună ca în deschiderea clasică (Baciu, 1997).

Partea superioară a „Formaţiunii de Jibou" are o litologie asemănătoare cu partea inferioară, dar cu o coloraţie mai variată, pachetele roşii, preponderente, alternează cu cele brune, cenuşii, albăstrui sau gălbui, accentuând aspectul lor vărgat. Grosimea totală a „Formaţiunii de Jibou" este apreciată la cea 1.700 m, iar vârsta ca fiind Paleocen-eocen inferior (Lutetian).

După depunerea acestor strate a urmat o transgresiune marină când s-au depus stratele „Grupului de Racoţi", cunoscute în literatura geologică mai veche sub numele de „seria marină inferioară". Acestea sunt formate dintr-o alternanţă de gipsuri, marne şi gresii, între care se remarcă „stratul cu Nummulites perforatus" şi „Gresia de Racoţi". Aceluiaşi grup aparţin „stratele de Căpuşu", cele de Inucu, de Văleni şi Mortănuşa (Meszáros, 1997). Numuliţii erau animalele nevertebrate cele mai mari din grupul foraminiferelor care cuprindea, în general, microorganisme de talie microscopică. Ele aveau corpul închis în una sau mai multe camere chitinoide sau calcaroase, iar pseudopodele, subţiri şi legate în reţea, ieşeau printr-un orificiu mai mare, numit foramen. Numuliţii, având un diametru de câţiva milimetri sau 2-3 cm, erau aşadar foraminifere uriaşe, care trăiau în apele calde ale Paleogenului. Căsuţele mai rezistente au căzut pe fundul acelei mări, rămânând peste vremi singura dovadă a existentei acestor „bănuţei de piatră" dispăruţi pentru totdeauna. Milioanele de „bănuţei" sunt dovada unei abundente deosebite a numuliţilor în zona mării care acoperea în Eocen partea de nord-vest a Bazinului Transilvaniei.

„Gresia de Racoţi" încheie seria „Grupului de Racoţi". Ea este vizibilă în partea vestică a Dealului Racoţi (Piscuiul Ronei) unde formează o cuestă pe stratul monoclinal, ce are o grosime de 23 m, constituit dintr-o gresie calcaroasă, acest banc constituind stratotipul „Gresiei de Racoţi". Uneori s-a făcut şi încă se mai face confuzie între „Calcarul de Rona" şi „Gresia de Racoţi", deoarece dinspre Jibou se vede doar stratul cu „Gresia de Racoţi" din cuesta Piscuiului Ronei. Cele două strate se deosebesc mult între ele prin alcătuirea litologică şi prin vârstă, calcarele fiind de vârstă Eocen inferioară (Lutetian), iar gresia este de vârstă Eocen superioară (priabonian). Confuzia a fost întreţinută şi de o exprimare oficială nefericită, întrucât atât prin Decizia nr. 259/29.07.1995 a Consiliului Popular al Judeţului Sălaj, la categoria „locuri fosilifere", cât şi prin Hotărârea nr. 5/28.07.1995 a Consiliului Judeţean Sălaj, la categoria „monumente ale naturii" aria este denumită confuz, „Calcarele de Rakoczi" în primul act normativ şi „Stratele (calcarele) de Rakoczi" în cel de-al doilea. Prin Legea nr.5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea a IlI-a - zone protejate, publicată în Monitorul Oficial nr. 152/12 apr. 2000 se clarifică denumirea firească a ariei protejate ca fiind „Calcarele de Rona". Acest fapt nu scade valoric semnificaţia ştiinţifică şi peisagistică a „Gresiei de Racoţi".

Pentru a ajunge la aria protejată de la Rona, traseul cel mai scurt porneşte din oraşul Jibou. Cu mijloace auto, de la trecerea la nivel cu calea ferată, la intersecţia străzilor 22 Decembrie 1989 şi Traian cu străzile 1 Mai şi Nuferilor ne îndreptăm spre est pe strada Nuferilor, cotim apoi spre stânga pe strada Stadionului, ocolim stadionul oraşului, apoi spre dreapta, pe lângă canalul parâului Valea Sărată, iar apoi pe un drum pietruit DC 18 A după ceva mai bine de 1 km ajungem la puntea metalică pietonală de peste Someş. În amonte de punte se află şi un pod plutitor (bac). După ce trecem râul Someş ne îndreptăm spre uliţa care urcă pe terasa de 35 m unde se afla satul Rona. La baza terasei coborâm pe sub malul drept al râului şi descoperim partea inferioară a „Calcarelor de Rona", cea mai spectaculoasă şi mai cunoscută parte a stratotipului. Ele trezesc emoţie celor pasionaţi de geologie, dar pot încânta privirea tuturor iubitorilor de frumuseţi şi curiozităţi ale naturii. Din păcate, nici un panou nu indică şi nu explică semnificaţia locului şi a monumentului natural. Pe malul râului gunoaiele aduse de viituri contrastează cu calcarele vechi de câteva zeci de milioane de ani. Va veni oare o vreme când vom şti să preţuim ce ne-a dăruit natura?!

fragment preluat din cartea:
Ioan Abrudan şi Aurel Medve, Ghidul ariilor naturale protejate din judeţul Sălaj, Editura „Şcoala Noastră" Zalău, 2008, pag. 71-76.
.