La ţărmurele Someşului

 

LA ŢĂRMURELE SOMEŞULUI

de Stelian Russu

Se pierduse soarele ca un glob luminos de foc pe după vârfurile de piatră ale munţilor, care se zăreau în depărtare. Lăsase în urma lui un cer roşu, ca de jăratec, a cărui lumină reflectându-se pe vârfurile ascuţite ale munţilor, le dădeau o culoare roşietică, vie, fermecătoare, care îţi atrăgea privirea. Pleca în alte părţi, pleca să deştepte alte speranţe, să îucălzească alte inimi.

Treceam pe lângă marginea drumului, pe lângă un şir lung de plopi înalţi şi puternici, aşezaţi aproape la distanţe egale unul de altul, îndreptându-mă cu încetul spre „ţărmurele” stâng al Someşului.

În cale-mi, rar dam de câte un trecător. Din când în când, câte doi-trei ţărani se reîntorceau pe la satele lor venind din Jibou. Mergeau încet şi câte unul dintre ei cânta din fluier. Câte două, trei care încărcate cu „mălai" (porumb) cules, sunau a greu trecând prin stratul gros de praf, de-a lungul şoselei. La fiecare car erau câte doi boi, bivoli ori catâri, pe care oamenii îi biciuiau mereu, strigând şi chiuind.

Cotind într-un rând, apucai de-a lungul unui loc cu porumb, necules încă, şi după puţină vreme ajunsei la „ţărmurele” Someşului, tocmai in faţa podului plutitor. Apa râului secase mai mult de jumătate din cauza secetei celei mari şi podul plutitor de-abia îşi mai putea face cursele lui, de la un „ţărmure” Ia celălalt. Tocmai în faţa podului, pe „ţărmurele” opus se începea drumul, care duce în sus pe deal, la satul Rona.

Mai încolo de pod era fierbătoarea de rachiu de prune a unui evreu din Oradea-mare. În jurul ei, peste tot, o mulţime de buţi mari pline cu prune. Veneau mereu care încărcate; prunele apoi se măsurau şi se puneau în buţi, unde trebuiau să stea câtăva vreme, pentru a ajunge într-o stare de putrezire, ca să poată fi întrebuinţate la fabricaţiune. Aproape toţi vânzătorii, care veneau cu căruţe încărcate, erau români, tot astfel şi lucrătorii de la fierbătoare. Întrebai pe unul, cum li se plătesc prunele, şi-mi spuse, că evreul le dă numai trei coroane pe un hectolitru, pe când el scoate dintr-un hectolitru zece litri de rachiu.

De altfel, de mult nu s-or fi făcut poate atâtea poame p-aci, ca în anul acesta. S-au exportat zilnic zeci de vagoane cu poame numai din Jibou. Au venit nemţi din Austria, din Germania, de la Berlin şi Breslau şi-au cumpărat cantităţi foarte mari de mere. Şi nemţii aceia au lăsat sute de mii de mărci numai pe poame şi numai în comitatul Sălagiului. Într-un rând se auzi că şi un francez din Belgia a venit p-aci, tot numai pentru poame.

Am întrebat odată la gară pe un neamţ din Berlin, că unde duc ei atâtea mere. Mi-a răspuns, că el şi încă cu câţiva tovarăşi, care au venit cu el, le expediază numai la Berlin. Ceilalţi le duc la München, la Breslau etc. La Berlin, el vinde merele unui comersant mare de acolo, care apoi le trimite în toate părţile. Cele mai multe se folosesc numai ca mere de desert, iar pe cele mai mici şi pe cele care eventual se strică pe drum, le vinde la comersanţii de vinuri, care fac cidru din ele.

Numai poamele din grădinile boierului de aici s-au vândut cu cinci mii de coroane.

Dar nu numai poame, ci şi cereale s-au făcut în mari cantităţi în anul acesta.

Aproape de „ţărmure” era un copac foarte mare, cu trunchiul gros şi aproape cu totul scobit înlăuntru. Ar fi putut încăpea cel puţin doi oameni în scobitura aceea.

— În copacul acela — îmi spunea un lucrător român de la fierbătoare, văzându-mă că mă uit la crengile lui lungi şi foarte puternice — la anul 1848, când a fost revoluţia, se ascunsese un ungur bogat şi cu renume printre ai săi. Se zice, că ar fi stat multă vreme acolo de frica muscanilor, care îl căutau pretutindeni. În fiecare dimineaţă se ducea câte unul de al lui acolo, pe furiş şi-i ducea de mâncare.

— Şi nu l-au prins, nu l-au găsit? îl întrebai eu.

— Nu, nici vorbă de prins! Numai dacă ar fi tăiat cineva copacul de la rădăcină ar fi dat de el, ori dacă s-ar fi urcat în sus, pe trunchi. Dar cui să-i dea în gând lucruri d-astea ? P-atunci nu era aşa de găurit trunchiul copacului cum e acum. Capul spărturii era sus, cam pe unde se încep crengile; trebuia să te sui acolo şi apoi aşa sa te cobori în scorbură. A trecut atâta vreme de atunci şi de aceea e acum aşa de spart trunchiul...

Vorbind şi ascultând mereu, observai într-un rând, că podul plutitor era tocmai pe la mijlocul Someşului. Trecea pe celălalt mal, la satul Rona. Era plin de oameni, toţi ţărani români, care cântau.

Era interesant cum, sub razele clare ale lunii, pe apa mică şi liniştită a râului, se vedea podul mişcându-se încet şi se auzeau sunetele lanţurilor Iui, amestecându-se cu vocile ţăranilor, cu cântecele lor duioase şi triste.

Înainte cu o zi se sfârşise târgul de toamnă al Jiboului şi ţăranii din satele vecine tocmai se întorceau acasă. Fuseseră la târg cu vite şi bucate. E frumos, cum la târgurile de aici, care se fac de patru ori în fiecare an, vezi numai români şi auzi vorbindu-se aproape numai şi numai româneşte. E adevărat, că comersanţii care îşi întind şatrele în târg, sunt aproape toţi evrei şi foarte rar vezi un român sau un ungur printre ei, dar mulţimea, mulţimea cumpărătorilor şi a vânzătorilor care n-au şatre şi de care e plin Jiboul e aproape toată românească. Căci satele din jurul Jiboului: Poptelecul, Odorheiul, Rona, Prodăneştii, Creaca, Lupoaia etc. etc. sunt aproape curat româneşti, chiar şi în Jibou sunt mulţi ţărani români, deşi inteligenţă [oameni cu carte] e foarte puţină.

Aici e şi o biserică, deşi foarte sărăcăcioasă, mică, de lemn şi acoperită cu paie. La banca „Sălăgeana" de aici însă există un fond pentru zidirea unei noi biserici proiectate şi pentru susţinerea unui preot. Până atunci însă, tot la a doua duminică în decursul anului întreg, preotul român din Poptelec, din cea mai apropiată comună de partea nord-vestică a Jiboului, vine şi ţine liturghia la mica biserică de aici, în schimbul unui beneficiu cu totul neînsemnat.

Dar vremea trecea mereu şi la biserica romano-catolică din Jibou se trăgea clopotul de seară.

La fierbătoare descărcarea prunelor se sfârşise pentru ziua aceea, lucrătorii lăsaseră lucrul şi luându-mi rămas bun de la proprietar, plecai şi eu.

Pe dinaintea corturilor de ţigani, pe lângă care treceam, aşezate pe ţărmul râului, corturi sărăcăcioase, scunde, slabe, se făceau focuri în jurul cărora se jucau copii sdrenţuroşi, aprope goi, făcând gălăgie mare.

Se auzeau şuierăturile lungi şi ascuţite ale unor locomotive din gara Jibou, cărora imediat le răspundeau ecourile din munţi.

Iar când, după câtăva vreme, intrai în sat, auzi de departe doi constructori de zidiri italieni, care discutau în limba lor frumoasă şi dulce. Mă cunoşteau, căci vorbisem de câteva ori cu ei şi îi întrebasem multe despre ţara lor. Îmi istorisiseră multe într-o seară şi-mi spuseseră, că de vreo doi ani sunt prin Ungaria, dar abia pot vorbi câte ceva ungureştce... Româneşte? Româneşte au putut să vorbească deja după câteva săptămâni, pentru că „lingua rumena e frumoasă şi seamănă bine cu lingua italiana”...

Pe unul îl cheamă Vincenzo, pe celălalt Giacomo.

Cum mă zăriră, îmi strigară de departe :

— Bona sera domine!

— Bună seara !

-------------------------
Jibou, octombrie 1903.

În: Gazeta Transilvaniei nr. 236 / 24 octombrie 1903, pag. 1-2